Cheltuind peste 1 miliard de euro; doar 5% dintre adultii oraseni participa la un spectacol live (si aici intra toate artele spectacolului si genurile) intr-un an de zile; 42,4% din populatie domiciliaza in mediul rural, caracterizat prin saracie, si nu are acces la manifestari culturale decat accidental; bugetul Culturii e constant sub un procent din PIB (0,16%, in 2016); un sfert din concetateni au un grad scazut de educatie, dar in domeniul informaticii suntem pe primele locuri in lume si liceenii romani obtin nenumarate medalii la olimpiade internationale.
In acest context social polarizat, teatrul romanesc, ca oglinda a realitatii, e la randu-i o zona cu o structura inegala, insularizata. Ponderea majoritara o reprezinta teatrele de stat (57 la numar), cu trupe stabile, cu salarii mici, nemotivante, dar care vin sigur, la data fixa. Finantarea este asigurata de la bugetul de stat, central sau local, prin subventie anuala, pentru toate tipurile de cheltuieli (productie, utilitati, salarii). Privilegiate sunt cele sapte teatre nationale, finantate consistent prin Ministerul Culturii. Dintre ele, anul trecut s-au decupat prin proiecte si programe de top unele cu alonja internationala: cele din Sibiu, Timisoara, Cluj-Napoca si Targu Mures. Celelalte 50 de scene dramatice plus 15 teatre pentru copii si tineret sunt stipendiate de la bugetele locale cu alocatii incomparabil mai mici decat ale Nationalelor. Teatrele pentru cei mici sunt pe nedrept vazute ca o Cenusareasa a sistemului, desi au o contributie fundamentala la formarea tinerelor generatii si a publicului pentru teatrul dramatic. Foarte multe dintre teatrele de establishment organizeaza festivaluri, ca element de sarbatoare si coagulare a comunitatii, ca tip de eveniment care le scot din tiparul premierelor ca principala forma de ritmare a activitatii. Cele cu traditie si cunoscute si in afara granitelor sunt Festivalul International de la Sibiu (in 2016, editia a XXIII-a), conform organizatorilor fiind al treilea in Europa ca dimensiune, dupa Avignon si Edinburgh, Festivalul European al Spectacolului – Festivalul Dramaturgiei Romanesti Timisoara (in 2016, editia a XXI-a) etc. Un nou festival a debutat in toamna, la Teatrul „Andrei Muresanu“ din Sf. Gheorghe – DbutanT, adresat, cum zice si numele, artistilor incepatori.
Teatrele independente au beneficiat sporadic de sprijinul statului, pe proiecte, legislatia lasand la latitudinea finantatorilor centrali sau locali dimensionarea bugetelor alocate si stabilirea criteriilor de evaluare a aplicatiilor. Concentrat in zone cu o viata economica mai vie (in principal in Bucuresti, unde functioneaza cel mai mare numar de companii private si freelanceri – desi nu exista un inventar oficial, ele sunt constant in jur de 20 –, urmat de Timisoara, Tg. Mures, Cluj, Sibiu, Iasi), teatrul independent constituie un peisaj in crestere, in continua dinamica, unele trupe disparand, altele noi aparand, in principal, din motive de natura financiara.
Pentru a supravietui, unele se orienteaza spre texte si formate comerciale, functioneaza pe langa baruri sau restarante, dar sunt si exemple care probeaza existenta unor misiuni artistice clar asumate si urmarite cu tenacitate (Unteatru Bucuresti, Apropo Bucuresti, Aualeu Timisoara, Reactor Cluj, Fix Iasi), care reusesc sa fie agentii inovatiei estetice.
Atomizarea e o insusire definitorie a teatrului romanesc actual, care se manifesta si in raporturile scenei cu dramaturgia. Se scrie multa dramaturgie, atat ca literatura, cat si ca scriitura de platou pentru teatrul documentar si devised, exista numeroase concursuri dedicate, legate de festivaluri teatrale, dar putine dintre aceste texte ajung in lumina reflectoarelor. {i mai putine se bucura de traduceri si circulatie internationala. Comisionarea nu e o practica dezvoltata, atractia pentru textul strain fascinandu-i pe multi dintre regizorii nostri.
In Romania, in toate cercurile socialului, inertia la schimbare e mare
Teatrul romanesc actual nu e un teatru radical artistic. Avem o viata teatrala cu multe falii, un peisaj insularizat, cu potential estetic, ce merita o mai intensa popularizare in afara granitelor nationale. Doua aparitii editoriale au facut cativa pasi in acest sens. Volumul Cristinei Rusiecki, Radu Afrim – tesuturile fragilitatii, aparut in 2015, a fost reeditat intr-o versiune in limba engleza, Radu Afrim. The Fabric of Fragility, la fel de eleganta ca editia princeps. Un alt volum, colectiv, pe care l-am coordonat, Regia romaneasca, de la act de interpretare la practici collaborative/Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices, analizeaza poeticile regizorale a zece regizori afirmati dupa 1990 (Radu Afrim, Gianina Carbunariu, Catinca Draganescu, Bogdan Georgescu, Cristi Juncu, Eugen Jebeleanu, Radu Alexandru Nica, Leta Popescu, Theodor Cristian Popescu, Bobi Pricop) prin lupa a tot atatia critici (Oana Cristea Grigorescu, Cristina Modreanu, Silvia Dumitrache, Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Mirella Patureau, Daniela {ilindean, Emma Dima, Mircea Sorin Rusu, Oltita Cintec).
Un interesant simpozion organizat in octombrie de Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu“ din Bucuresti si Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru – Romania a scanat „Teatrul romanesc postdecembrist – contributia regizorilor intorsi din exil“. Evenimentul a avut loc la Academia Romana, iar interventiile teoretice ale cercetatorilor si criticilor de teatru au relevat faptul ca impactul revenirii celor cativa creatori care au luat calea strainatatii in vremea comunismului a fost punctual, preponderant estetic, legat mai ales de scenele de unde acestia plecasera.
In Romania, in toate cercurile socialului, inertia la schimbare e mare. In cultura, slaba bugetare, politizarea excesiva, legislatia stufoasa, birocratizarea, discontinuitatea si lipsa de proiectie a politicilor culturale au avut ca efect transformarea abia atunci cand situatia reala s-a acutizat, cand sistemul si-a atins limita si necesita interventie. Un exemplu pertinent este situatia in care s-a aflat Teatrul Nottara din Bucuresti: o lege care interzicea functionarea institutiilor publice intr-o cladire cu risc seismic de gradul 1 i-a tinut pe artisti si tehnicieni in pribegie, pe scene de imprumut. O stagiune a durat absurda odisee, vreme in care au jucat 80 de reprezentatii in 37 de spatii! O reexpertizare a declasificat cladirea, incluzand-o la risc 2, iar echipa s-a putut intoarce acasa, pe Magheru. Reintrarea in normalitate, dupa aceasta bucla de zece luni de absurd, a fost rezultatul unor ample campanii in presa, a nenumarate intalniri, numeroase discutii ce au atras atentia asupra unui context stupid.
Sa vedem cu ce vine 2017!