Cezar Paul-Badescu: Nu am vrut sa-mi dau mai multa importanta decat era cazul
Scriai in carte: „Deja aud golanii din fundul salii cum fluiera si striga «Fute-o, ma, fraiere!». Sala rade. Au si ei dreptate, s-or fi plictisit oamenii de atata lipsa de actiune“. Dincolo de celebra expresie, sa intelegem ca ai avut o premonitie ca romanul va ajunge film?
Zicerea asta, a golanilor din sala de cinematograf, era un loc comun pe vremea copilariei mele. Cum aparea vreun sarut mai infocat pe ecran, cum se gasea un curajos sa strige asta, sub protectia intunericului salii de cinematograf. Era, printre altele, si felul in care publicul amenda ipocrizia din filme, care se faceau ca nu stiu ca un ingredient principal intr-o poveste de dragoste este chiar amorul fizic.
Pe de alta parte, personajul din roman este fara discutie un fraier din perspectiva gandirii macho, ca nu sare pe fata din prima (si nici macar din a doua), ca orice mascul care se respecta. Cat despre premonitia ca va ajunge film, marturisesc ca nu am avut-o. Sunt doar un pasionat al artei cinematografului – si asta se vede si in ce scriu. Premonitia au avut-o insa unii critici care au comentat romanul meu. De exemplu, Bogdan-Alexandru Stanescu scria chiar aici, in „Suplimentul de Cultura“, despre caracterul cinematografic al romanului Luminita, mon amour. Dupa cum stim, BAS are un nas critic foarte bun.
Si oricum, din cate am auzit, filmul nu duce lipsa de „actiune“.
Nu e un film de actiune, dar nu duce lipsa, e adevarat. Nici filmul, nici romanul nu intra in jocul ipocriziei de care vorbeam. Adica n-o sa vezi personajele sarutandu-se, pentru ca apoi camera sa fie interesata in mod aberant de nu stiu ce detaliu din jur. Camera nu intoarce privirea rusinata, pentru ca nu are de ce. Reprimarea sexului duce la nevroza, or, intr-un film care se bazeaza atat de mult pe psihanaliza, n-o sa gasesti o atitudine nesanatoasa din acest punct de vedere. Sexul e ceva firesc, unul dintre lucrurile importante ale vietii noastre, iar a vorbi despre o relatie amoroasa facand abstractie de el e ca si cand ai face un film de arte martiale fara sa arati nici o bataie.
Te citez iar: „Da-l dracu’ de labagiu! Hai sa mergem la alt film, ca asta-i naspa rau!“. Nu cred ca e cazul filmului lui Netzer, dar o sa te intreb in ce masura filmul se apropie sau/si se indeparteaza de cartea ta.
Calin Netzer a ales din romanul meu cateva scene care servesc intentiei sale artistice si, pe langa acestea, am construit impreuna multe alte scene noi (care nu se regasesc in roman). Miezul povestii e acelasi: o relatie de cuplu, in care unul dintre cei doi are o afectiune nervoasa. Plecand de la acest lucru insa, romanul si filmul exploreaza directii diferite. Daca in roman m-a interesat cu precadere o critica la adresa lumii in care traim, a felului in care aceasta se raporteaza la boala nervoasa si a solutiilor ineficiente – daca nu chiar ridicole – pe care le ofera, Netzer a fost interesat in film doar de latura personala, psihica si psihanalitica, de relatia de dependenta si de codependenta dintre cei doi. Prin urmare, filmul si cartea sunt doua opere foarte diferite, care se completeaza reciproc.
Cum se simte un scriitor al carui roman ajunge film? Ca un tata al carui copil se casatoreste?
Chestia cu casatoria cred ca se intampla de cand iti trimiti romanul in lume, de atunci inceteaza sa mai fie al tau. Dupa aceea, cartea devine a fiecaruia care o citeste – si astfel ii da viata povestii cu mijloacele proprii, in propriul cap. Apropo de asta, extraordinar pentru un scriitor este sa poata intra in capul cititorilor sai, sa vada cum se intrupeaza acolo povestea. Iar eu am avut privilegiul acesta cand am participat la casting, iar ca proba era chiar un fragment din scenariu care prelua o scena din roman. Am vazut atunci felurite interpretari ale scenei respective, mai bune sau mai slabe, dar au fost si unele perfect valabile care m-au surprins, caci nu ma gandisem la ele.
Cand ati scris scenariul, te-ai batut pentru unele replici & situatii care erau in carte?
Am fost constient de la bun inceput ca filmul e cu totul alta mancare de peste fata de roman, ca ar fi o mare greseala ca filmul sa fie in vreun fel subordonat romanului si ca, pe de alta parte, autorul filmului este regizorul. Tu, ca membru al echipei, poti sa-ti pui talentul in slujba viziunii regizorului asa cum face de exemplu un violonist intr-o orchestra, care urmeaza drumul indicat de dirijor. In colaborarea din acest proiect, nu am avut asa-zisele orgolii de creator. Sunt stapanul absolut, creatorul in cazul cartilor mele – si asta mi-e de ajuns.
Cat de mult te-ai implicat in restul compartimentelor – alegerea actorilor, costumele, regia poate?
Nu m-am implicat. Am participat, ca simplu spectator, la o zi de casting si la o zi de filmare. Asta, tot pentru ca nu am vrut sa-mi dau mai multa importanta decat era cazul.
S-a spus despre carte ca e la limita dintre biografie si fictiune. Cum crezi ca cinematograful, prin natura lui, poate duce mai departe acest joc? {i-a propus Ana, mon amour sa faca asta?
Cartea este un roman, chiar daca autofictional, iar filmul este unul de fictiune, nu o docudrama. E adevarat, cum nu suntem Dumnezeu, nu putem crea din nimic, ci folosindu-ne de lucruri deja existente, adica de experientele noastre (pe care le rearanjam, le luminam diferit si le reinterpretam). Dar asta fac toti creatorii de fictiune – fie ca o declara, fie ca nu.
Care e replica ta preferata din film?
„De ce vrei sa-ti bati tu cuie-n talpa ca Iisus Hristos?“ Este replica tatalui lui Toma, adresata fiului, si, desi e o tampenie, dac-o iei la bani marunti e de-a dreptul abisala. E o tampenie pentru ca Iisus Hristos nu si-a batut niciun cui, cuiele au fost batute de altii. Expresia e de fapt „a-ti bate cuie-n talpa“, la care tatal a adaugat chestia cu Iisus Hristos, contaminat cu siguranta de faptul ca Lui i-au fost batute piroane in labele picioarelor, cand a fost suit pe cruce.
Daca insa crosetezi putin pe marginea acestei ziceri, ajungi la adevarate dezbateri teologice. Oare Hristos, Dumnezeu atotputernic, nu si-a batut el insusi cuiele acceptand si premeditand rastignirea? Schimband ce e de schimbat, cam asta e si conditia lui Toma: acceptand o relatie cu probleme, despre care stie de la bun inceput ca-i va produce suferinta, e ca si cand si-ar bate singur cuie cu mana altuia. Intrebare este insa: are de ales cand accepta?
Calin Peter Netzer: De fapt, e ca si cum Cezar ar fi devenit pacientul, iar eu psihanalistul
„Eu sunt Luminita“, i-ai fi spus lui Cezar Paul-Badescu dupa ce ai citit cartea.
Ei, i-am spus-o in sensul ca ma regaseam in personajul ei. Si cu celalalt personaj ma identificam, dar asa a tinut Cezar minte. Dar e adevarat, m-am identificat mai mult cu Luminita si i-am spus-o in sensul de „Madame Bovary c’est moi“.
Dupa ce ai facut filmul, te identifici mai mult tot cu Ana? Ana, anima…
Da, mai mult cu Ana decat cu Toma.
Cum ai ajuns sa adaptezi romanul lui Cezar?
L-am citit in 2010, cand scriam deja la Pozitia copilului si m-a interesat de pe atunci. ~n 2014, cand am inceput sa caut subiect pentru un nou film, mi-am amintit de carte, l-am sunat pe Cezar, ne-am intalnit si am inceput sa discutam despre o posibila colaborare. Am batut palma si asa a inceput.
Ce te-a tras de maneca la povestea asta?
Voiam de mai demult sa fac o poveste de dragoste despre o relatie de codependenta. Ma interesa mult subiectul, aveam si niste experiente personale la mijloc, si cartea mi-a picat foarte bine pentru ca avea deja o poveste, eu – spre deosebire de Pozitia copilului – nemaidorind sa bag chestii personale in poveste. Puteam sa fiu astfel mai obiectiv.
Cum ati scris scenariul la atatea maini?
Primele drafturi le-am scris cu Cezar, apoi am luat concursul la CNC si am continuat sa lucrez la scenariu, apoi am adus-o pe Iulia Lumanare, care avea niste cunostinte de psihanaliza.
De ce n-ai adus un psihanalist?
M-am consultat si cu un psihanalist, stai linistita. L-am chemat pe Vasile Dem. Zamfirescu, dar numai pentru consulting. Nu putea scrie un scenariu. As vrea sa spun ca filmul nu este o ecranizare clasica si ca e mai mult inspirat de romanul lui Cezar Paul-Badescu. Am plecat de la carte, dar lucrurile s-au schimbat mult pe parcurs. Asa ca nu ma intreba ce era in carte, ca nici nu mai stiu.
Dar de ce aveai nevoie de psihanaliza? Era ceva legat de dramaturgie sau de propriile tale experiente?
Si, si. Era in primul rand legat de dramaturgie, pentru ca era dificil sa faci o poveste de dragoste desfasurata pe durata a 10 ani si nu voiam sa recurg la voice over-uri sau la alte prostii din astea. Ideea, de fapt, mi-a venit cand am inceput sa scriu scenariul cu Cezar si el mi-a spus ca romanul e autofictional, nu autobiografic. Am vrut sa merg mai in adanc. Cartea asta, asa cum mi-a povestit el, a fost de fapt un fel de terapie, este punctul lui de vedere despre ce i s-a intamplat.
O autopsihanaliza?
Da, si o razbunare pana la urma. El nu-si da seama, nu e constient, dar daca esti in afara si analizezi… De fapt, e ca si cum el ar fi devenit pacientul, iar eu psihanalistul. De aceea am preferat sa merg mai departe cu Iulia, pentru ca Cezar era prea obiectiv. Da, psihanaliza functioneaza in film pentru ca e un fel de metanaliza, adica analiza in analiza in analiza. Ea face o analiza, pe urma o face el – asa e filmul. E povestit de el, bazat pe sedintele psihanalitice care inseamna sa spui tot ce iti trece prin cap, indiferent de timp si spatiu. Deci e un fel de puzzle, iar la final analizele lor devin o analiza a spectatorului.
Am inteles. Adica n-am inteles, dar o sa inteleg cand o sa vad filmul. Poti spune deci ca filmul e autofictional in ce te priveste?
Foarte putin de data asta. Am incercat sa nu ma mai implic emotional si personal. Filmul are legatura cu mine, dar lucrurile sunt amestecate.
Ce sfaturi ti-a dat Vasile Dem. Zamfirescu?
Sfaturi profesionale si sfaturi de profan citind un scenariu. Am vrut sa ma verific, sa vad daca anumite lucruri sunt posibile. Am facut o analiza aproape 10 ani, dar nu sunt doctor in psihanaliza. Chestii tehnice, termeni.
I-a placut scenariul?
Evident ca i-a placut. Fiind pe domeniul lui…
In ce masura te-a incitat faptul ca romanul era la limita dintre realitate si fictiune? Ai incercat sa sugerezi asta in film?
Intr-un fel e sugerat prin analiza, pentru ca, daca un pacient relateaza o poveste, aceasta e subiectiva, e vorba de adevarul lui.
Dupa un film atat de aureolat ca Pozitia copilului, cat de mare a fost presiunea?
Presiunea evident ca a fost mare. Dupa ce ai un asa succes, stii ca trebuie sa faci fata in continuare, mai ales ca toti sunt cu ochii pe tine. Am ales scenariul asta, dar a fost un pic complicat, pentru ca are sarituri inainte si inapoi si ai tot timpul tendinta sa te intorci si sa te pierzi in el. Asa ca am mizat pe vizual. Pe ecran lucrurile vor fi mult mai simple si, la un moment dat, nici n-o sa mai conteze. Filmul avea oricum alta intelegere dincolo de spatiu si timp, si asta se pare ca ne-a reusit. Desi a fost periculos, poti s-o dai in gard foarte usor.
Cu ce provocari te-ai mai confruntat? Finantari ai gasit usor…
Nu a fost greu sa gasesc banii, dar a durat ceva, nu a fost asa simplu. Cel mai greu, in afara de scenariu, a fost castingul. Am vazut aproape toti actorii din Romania intre 20 si 30 de ani. ~n primul rand, trebuia ca cei doi actori sa se potriveasca. Apoi, dupa un an de casting, un an de zile am facut repetitii si am lucrat cu actorii la dialog, ca sa potrivesc replicile in gura lor. I-am trimis si pe ei cateva luni la analiza, ca sa inteleaga despre ce e vorba.
Crezi ca filmul va avea la noi un mai mare succes decat Pozitia copilului? Fiind o poveste de dragoste…
E posibil, important e sa intre lumea sa-l vada. Dar depinde si de Berlin. Daca ia un premiu important, o sa se duca lumea, iar pe urma lucreaza reclama din gura-n gura. Cred ca e un film in care se vor recunoaste foarte multi, daca nu toti.
Te duci mai relaxat la Berlin daca ai deja un Urs de Aur?
Nu stiu ce sa spun, da si nu. Data trecuta nu aveam ce pierde, dar acum oamenii au anumite asteptari. Orice premiu sub Ursul de Aur ar fi pentru ei un esec, ceea ce nu e adevarat. Mi-am asumat riscul, dar asta e lumea.
Cu cine vii la Berlin?
Cu toata lumea, cu cat mai multi: Oana Iancu, Butica, Dana Bunescu, Cavallioti, Mircea, Titieni, Ivanov, Carmen.
Ana, mon amour
Regia: Calin Peter Netzer
Scenariul: Cezar Paul-Badescu, Calin Peter Netzer, Iulia Lumanare
Imaginea: Andrei Butica
Montajul: Dana Bunescu
Cu: Mircea Postelnicu, Diana Cavallioti, Adrian Titieni, Vlad Ivanov, Carmen Tanase
Producator: Oana Iancu
Coproductie Romania, Germania, Franta intre Parada Film, Augenschein Filmproduktion si Sophie Dulac Productions