Cred ca aceasta editie va ramane memorabila mai ales prin faptul ca i-a refuzat finlandezului Aki Kaurismäki (aflat pentru prima data in competitia mare) Ursul de Aur meritat pentru The Other Side of Hope. E un paradox aici: filmul avea toate datele unui film de Ursul de Aur; nu era doar un „film cu emigranti“, ci unul cu stampila lui Kaurismäki (stilistica si tematica), unde clasica umanitate nepretentioasa era conectata la realitatea curenta. Fata de precedentul Le Havre, cu care seamana pana la un punct, finlandezul a adaugat mai mult umor povestii, ce in prima jumatate urmareste in paralel un imigrant sirian care incearca sa ramana legal in Finlanda si un localnic taciturn care, dupa ce-si lasa nevasta, incearca sa-si indeplineasca visul de a avea un restaurant.
In partea a doua, sirianul e adapostit in respectivul restaurant, iar proprietarul si angajatii incearca sa evite sa fie expulzat.
Kaurismäki era atat de sigur ca o sa impuste ursul cel mare – ca toata lumea, de altfel, filmul conducand in topul criticilor straini din revista „Screen International“, incat a fost socat cand a aflat ca a luat doar Premiul pentru regie si probabil de aceea a refuzat sa urce pe scena. Cred ca avea si destul de multa bautura la bord, pentru ca pe covorul rosu era cu camasa iesita din pantaloni si efectiv se lasa pe umerii actorilor. (Ma simt prost sa spun lucrurile astea.) Conferinta lui de presa a fost unul dintre cele mai memorabile momente ale Berlinalei ever. Kaurismäki nu stie multe cuvinte in engleza, dar le potriveste bine, si are un umor si o agerime care-l salveaza din aproape toate situatiile. Plus ca e extrem de sincer. La Berlin a spus, de pilda, ca o respecta pe Angela Merkel care pare intr-adevar preocupata de problema refugiatilor, spre deosebire de alti politicieni care doar bifeaza o promisiune. Pe urma a facut misto de o jurnalista din Austria care l-a intrebat ce crede despre „islamizarea“ Europei, el pretinzand ca a inteles „islandizare“ si spunand, in rasetele jurnalistilor barbati, ca in afara a vreo sapte-opt fotbalisti islandezi nu vede un pericol, pentru ca pana si ei au probleme in a alcatui o echipa completa. Climaxul conferintei a fost insa cand l-a pus pe actorul Sakari Kuosmanen sa se ridice in picioare si sa ne cante un tango finlandez cap-coada.
Nu exista o regula nescrisa ca s-ar da Ursul de Aur doar filmelor ancorate politic
Faptul ca filmul maghiar On Body and Soul (despre care am scris data trecuta) a intrecut toate asteptarile, cucerind Ursul de Aur, cred ca se datoreaza subiectului sau cu totul inedit care l-a fermecat fara drept de apel pe Paul Verhoeven, presedintele juriului mare. Nu exista o regula nescrisa ca s-ar da Ursul de Aur doar filmelor ancorate politic. E drept, anul trecut l-a luat Fuocoamare de Gianfranco Rosi, un documentar impresionant despre imigrantii care vin pe Insula Lampedusa din Corsica, iar in 2015 Taxi, un film despre libertatea de expresie, realizat pe ascuns de Jafar Panahi, caruia regimul de la Teheran i-a pus pumnul in gura; dar alte filme tratau despre relatii interumane suprapuse peste o tapiserie sociala complexa – vezi Pozitia copilului de Calin Peter Netzer, care a castigat in 2013, sau A Separation de Jafar Panahi, care a castigat in 2011. Alte filme n-aveau nimic socio-politic in ele, vezi Honey de Semih Kaplano?lu, care a castigat in 2010, sau stilizatul thriller chinez Black Coal, Thin Ice de Diao Yinan, care a castigat in 2014. De regula, filmul care ia cel mai mare premiu al festivalului trebuie sa fie suficient de complex ca sa poata fi considerat reprezentativ. Filmele lui Kaurismäki nu sunt nici ele niste constructii ample, dar, prin comparatie, On Body and Soul – in ciuda limpezimii cu care trateaza dificultatile de relationare din ziua de azi, mi s-a parut mai putin reprezentativ. Sigur, e un film superb, construit cu o delicatete extraordinara si cu grija, a explicat Ildiko Enyedi, de a evita stilizarea. „L-am vrut sa arate ca un pahar cu apa“, a spus ea, in sensul ca orice tusa stilistica mai pronuntata ar fi venit impotriva filmului. Oricum subiectul (love-storyul dintre doi angajati ai unui abator care se viseaza cerb si caprioara) era riscant din start. Filmul nu e nici pe departe rotund, dar originalitatea a echilibrat micile inadvertente dramaturgice.
Elementul politic in premierea lui Enyedi ar putea fi faptul ca Ursul de Aur s-a dus la o femeie, dar nu cred ca jocurile s-au facut asa. Cred ca pur si simplu filmul le-a cazut cu tronc juratilor, asa cum le-a cazut si membrilor juriilor independente FIPRESCI, ecumenic si juriul cititorilor „Berliner Morgenpost“.
Juriul Competitiei Internationale a fost prezidat de Paul Verhoeven si i-a avut ca membri pe: actrita americana Maggie Gyllenhaal, actorul si regizorul mexican Diego Luna, producatoarea tunisiana Dora Bouchoucha Fourati, artistul islandez Olafur Eliasson, actrita germana Julia Jentsch si regizorul & scriitorul chinez Wang Quan’an.
E greu sa presupui daca au existat sugestii sa fie premiat un anume film pentru ca e realizat, de pilda, de Agnieszka Holland, membra in board-ul Academiei Europene de Film care are sediul in Berlin, sau ca li s-a impus juratilor sa premieze filme realizate de femei sau coproductii (majoritar sau minoritar) germane. Desi se stie ca trebuie ca in fiecare an sa existe cel putin doua filme germane in competitia mare (bune, proaste), asa cum si la Cannes exista mai multe filme frantuzesti in competitie. Probabil ca palmaresul constituie o medie intre toate aceste lucruri si gusturile juratilor, dar si asta e imposibil de demonstrat.
Premiul de montaj pentru Ana, mon amour mi se pare pana la urma cel mai potrivit pentru filmul lui Calin Peter Netzer. Filmul mi s-a parut sub Pozitia copilului, cu o constructie mult prea complicata si o atitudine usor aroganta fata de spectator, doua minusuri insuficient echilibrate de jocul intens al protagonistilor Mircea Postelnicu si Diana Cavallioti. La conferinta de presa, monteza Dana Bunescu a spus cele mai cu miez lucruri dintre toti membrii echipei: au incercat mai multe variante la montaj, dar nici macar cea finala nu e varianta ideala. Filmul fiind spus din punctul de vedere al eroului, e de datoria lui sa-si faca dreptate singur, nu trebuie sa-l apere nimeni. Cand veti vedea filmul (adica foarte curand, in 3 martie intra deja in sali), veti intelege.
Spoor, de Agnieszka Holland, mi s-a parut traditional si comun
Nu pot sa ma pronunt asupra lui Félicité (de Alaun Gomis) si Bright Nights (de Thomas Arslan), pe care nu le-am vazut, dar din ce am citit in alte cronici am inteles ca nu erau grozave. Una mujer fantastica, de Sebastian Lelio, povestea unei femei transsexuale care ramane singura dupa ce iubitul care-si parasise familia pentru ea moare pe neasteptate, era dat ca favorit cel putin la interpretare feminina (Daniela Vega), dar a luat doar Premiul pentru scenariu.
Spoor, de Agnieszka Holland, care mi s-a parut traditional si comun, a fost distins cu Premiul Alfred Bauer pentru un film care deschide noi perspective. La conferinta de presa de dupa gala de premiere, un jurnalist chiar a intrebat-o pe Holland (printre randuri, normal) ce crede despre faptul ca a luat un premiu destinat unui cineast mai tanar si mai modern, dar ea n-a parut sa sesizeze ironia. Spoor, a carui actiune se petrece in zilele noastre, are in centru o pensionara vegetariana care se bate cu o societate masculina de vanatori si braconieri in regiunea izolata unde traieste, la granita dintre Polonia si Cehia. Mai degraba cred ca juriul a premiat (politic) tema, mesajul ei feminist, nu realizarea. La premiere, Holland a urcat pe scena impreuna cu fiica sa, Kasia Adamik, coregizor al filmului. Aceasta a dus corectitudinea politica un pas mai departe, multumindu-i sotiei sale si facand-o pe Holland sa se refere vag la provocarile noi pe care societatea le ridica (in acest context, premierea lui On Body and Soul pare aproape anarhica).
On the Beach at Night Alonede Hong Sang-soo, premiat pentru interpretarea actritei Kim Min-hee, e o poveste valoroasa care intr-un palmares nepolitizat ar fi trebuit sa se afle mai sus. Filmul e alcatuit din doua parti, una filmata la Hamburg, alta in Coreea de Sud, si urmareste o tanara actrita care, dupa o poveste de dragoste cu un cunoscut regizor (insurat), ia o pauza ca sa-l uite. Nu reuseste, iar naratiunea preia pulsul ei neregulat, sincopele si puseurile emotionale, starea de gratie cand lucrurile par sa se aseze de la sine in economia unei zile nepregatite. E ceva din Le Rayon vert a lui Rohmer in aceasta declaratie de dragoste pentru protagonista (lucru pe care juriul l-a stiut cu prisosinta cand a premiat-o). Viata si arta se privesc ochi in ochi: Hong Sang-soo si Kim Min-hee (una din actritele din The Handmaiden) aveau o relatie cand au turnat filmul, care a fost imaginat pas cu pas, pe masura ce era filmat de regizorul-scenarist lipsit de un scenariu. In fiecare zi scria scenele care urmau sa fie filmate. Dupa ce filmul s-a terminat, presa sud-coreeana a aflat de relatia celor doi, care era deja over, la fel ca in film. Ecranul o prinde insa in chihlimbar. Pe scena de la Berlin, cand si-a ridicat trofeul, actrita si-a declarat pretuirea si dragostea pentru regizorul care, din sala, schimba fete-fete de emotie.
Pacat ca n-au avut loc in palmares filmul japonez Mr. Long (de Sabu), un thriller care se preschimba lent intr-un redemption story cand asasinul platit se imprieteneste cu un copil, si animatia chineza Have a Nice Day, de Liu Jian, thriller curajos cu poante bune, trimiteri la cinemaul american si ironii la adresa lui Trump plasate in cutele unei povesti sangeroase dintr-o China decadenta.
Nu prea mai e loc, ma grabesc sa mai spun ca, pe langa Tudor Aaron Istodor, in programul Shooting Stars de promovare a tinerilor actori europeni au aparut alti doi actori romani la Berlin in productii straine. Crina Semciuc a avut rolul (secundar) al unei tinere imigrante din caznita comedie austriaca Wild Mouse de Josef Hader din Competitie (dar actrita romanca a fost foarte OK), in vreme ce Alec Secareanu si-a facut debutul in cinema cu un rol principal in God’s Own Country, debutul in regie al britanicului Francis Lee, film distins cu premiul independent Harvey-Manner Readers Jury Award. Incepand cu premiera mondiala de la Sundance si continuand cu prezentarea in sectiunea Panorama de la Berlin, filmul a avut cronici foarte bune, fiind comparat cu Brokeback Mountain al lui Ang Lee si considerat de unii chiar mai bun.
Cam asta a fost cu Berlinala in acest an. Din 2001, de cand merg acolo ca la bai, a fost primul an in care mi-am luat liber aproape o zi si m-am plimbat prin oras, sarind din S-Bahn in U-Bahn si dintr-un autobuz intr-altul, mergand pe jos kilometri intregi pe strazi, prin parcul Tiergarten sau prin parcul castelului Charlottenburg si burdusindu-mi telefonul cu poze cu copaci, bucurandu-ma ca tot omul de zumzet de vrabiute, musuroaie de cartite si triluri de mierle seara, ma rog, de ce se poate intampla cand afara sunt 9°C si intelegi ca s-a dus iarna.
Asta am luat cu mine in valiza, alaturi de cele doua-trei filme si o conferinta de presa cu un om atat de simpatic incat, ca in Salinger, iti vine sa-l suni.
Palmaresul Competitiei Internationale
– Ursul de Aur pentru Cel mai bun film – On Body and Soul, de Ildiko Enyedi (Ungaria)
– Ursul de Argint si Grand Jury Prize – Felicite, de Alain Gomis (Congo/ Senegal/ Franta/ Germania/ Liban)
– Ursul de Argint si Premiul Alfred Bauer pentru un film care deschide noi perspective – Spoor, de Agnieszka Holland (Polonia/ Germania/ Cehia/ Suedia/ Slovacia)
– Ursul de Argint pentru Cel mai bun regizor – Aki Kaurismäki pentru The Other Side of Hope (Finlanda)
– Ursul de Argint pentru Cea mai buna actrita – Kim Min-hee pentru On the Beach at Night Alone, de Hong Sang-soo (Coreea de Sud)
– Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor – Georg Friedrich pentru Bright Nights, de Thomas Arslan (Germania)
– Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu – Una mujer fantastica, de Sebastían Lelio (Chile/ Germania/ Spania)
– Ursul de Argint pentru contributie artistica deosebita in urmatoarele categorii: imagine, montaj, muzica, coloana sonora, costume sau scenografie – Dana Bunescu pentru montajul la Ana, mon amour, de Calin Peter Netzer (Romania/ Germania)