„Trebuie sa stii, Vasko, tot ce vine de sub pamint este rau. Sobolani, gindaci, diavolul!”, ii deschide ochii prietenul Petko Petkov, referindu-se la necunoscutul sosit din catacombe sa faca acte caritabile pentru lumea culturala saraca a Bulgariei din anii tranzitiei. Iar strainul, subpaminteanul poposit prin tunelul 264, este un urmas al Imperiului Roman, ai carui cetateni convertiti la crestinismul timpuriu s-au refugiat in subterane spre a rezista cruzimii lui Nero.
Subpaminteanul e o piesa cu cinci personaje si tot atitea drame. Cu toate acestea, la spectacol se ride mult, caci Boycev apeleaza la umor si ironie, pe care le considera, pare-se, efecte mult mai „tari” decit sobrietatea si tristetea. Vasko e un profesor de teatru aflat in divort. In timp ce e in pat cu Sonia, studenta sa la Actorie, e „vizitat” de Hanibal, venit prin tunelul 264 pentru a indeplini misiunea unei fundatii caritabile a Imperiului Roman. Aflind de intentiile fundatiei, de a imparti milioane de euro oamenilor de cultura aflati in nevoie, Vasko il propune pentru ajutor si pe prietenul sau, regizorul Petko Petkov. Temindu-se ca banii veniti din senin sint lucrare diavoleasca, Petko se decide sa ii accepte cu o conditie: Hanibal sa devina co-producatorul unui proiect cultural la care visa de mult: punerea in scena a lui Richard al II-lea. De fapt, ambii eroi, Vasko si Petko, sint niste visatori incurabili intr-o societate marcata de saracie, coruptie si lipsa de orizont. Vasko viseaza la o „Honda si la o vila cu piscina” – dar locuieste intr-o casa care nici pivnita nu are – si ar face excursii in Grecia, Vatican, Spania, Paris, Londra, Barcelona, New York, Rio de Janeiro, Australia etc.: „Niciodata nu am fost in strainatate. Decit in Romania si la rusi in comunism (…) Mai bine scriau in manualele de geografie ca pe pamintul acesta nu sintem decit noi si rusii, ca sa murim si noi fericiti”.
Finalul piesei e discutabil
Fosta sotie a lui Vasko, Cleopatra – pe care Hanibal o confunda cu imparateasa Egiptului, iubita lui Iulius Caesar, care a primit de la romani 40.000 de talanti de aur – e marcata de saracie. Isi doreste atit de mult sa aiba bani, incit atunci cind Subpaminteanul ii da 10.000.000 de lire sterline, frica de a nu-i mai avea ii paralizeaza orice dorinta sa-i cheltuiasca: „Mai bine ii pastram. Cind ai norocul sa ai bani, ii pastrezi!”. Astfel ca, desi stau pe saci de bani, beneficiarii actelor caritabile ale lui Hanibal nu renunta la masa lor obisnuita, conservele pentru ciini, „dar nu pentru niste ciini oarecare”.
Veniti din senin, prin tunelul filantropului Hanibal, banii nu rezolva problemele personajelor, ci mai mult par sa le accentueze angoasele, sa ii faca sa constientizeze zadarnicia viselor lor intr-o tara care i-a dezobisnuit sa creada ca daca iti fructifici sansele iti poti construi fericirea si singur. Cei patru pleaca sa caute fericirea in tunel, dar ajung la concluzia ca tot mai bine e acasa. Prin urmare, decid cu totii ca singura solutie e sa astepte: poate o sa se schimbe ceva si in viata lor. Hanibal insusi e alungat din fundatie deoarece nu a predat la timp un proiect managerial – replica introdusa, desigur, de regizorul Benoit Vitse, aluzie clara la motivul invocat de Primarie pentru a-l inlatura de la conducerea Ateneului. Daca pina in acest punct spectacolul Subpaminteanul e aproape fara cusur, finalul piesei, cu ingerul „dintr-o lume aeriana, o lume a bunastarii, iubirii si fericirii”, care le promite rasplata personajelor pentru asteptarea lor vesnica, e discutabil. In cazul in care mesajul ingerului e luat in sens ironic – cei care asteapta resemnati si nu intreprind nimic vor fi rasplatiti doar pe lumea cealalta – atunci zborul pe scena Ateneului se poate sa fi avut un rost.
Subpaminteanul, de Hristo Boycev. Regia: Benoit Vitse. Asistent de regie: Dumitru Rusu. Distributie: Nicolae Ionescu, Bogdan Matei, Augustina Badarau, Erica Moldovan si Benoit Vitse. Productie realizata cu sprijinul Centrului Cultural Francez Iasi.