– Fragment –
Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un american destept, Charles Wright, fost director al Oficiului Muncii din Statele Unite, a facut un studiu privind impactul progresului tehnic, prin introducerea masinilor industriale. El a numarat, pur si simplu, cuie. A stabilit astfel ca in 1813, trei fierari lucrau manual 20.900 de cuie in 236 de ore. Pentru acelasi numar de cuie, in 1897 lucrau 83 de muncitori, dar numai doua ore si un sfert. Primul atelier, din 1813, a produs intr-un an 22 de milioane de cuie, al doilea, de la sfarsitul acelui veac, 2 miliarde si 891 de cuie. Productia crescuse cu 1.300%, dar care a fost impactul ei, dincolo, strict, de economie? Pentru oameni, incepand cu cei care au fabricat cuiele, devastator. Toata viata lor au produs cuie, din ce in ce mai multe, mai ieftine si mai proaste, cu care s-au ridicat tot mai multe cladiri si s-au taiat din ce in ce mai multi copaci. Cresterea in progresie geometrica a productiei de cuie nu s-a sfarsit niciodata; problema a aparut in momentul in care tot mai multi oameni, producand cuie, nu au avut in ce sa le mai bata si cuiele au fost produse doar asa, de dragul cuielor, de si mai multi oameni, care nici macar nu mai stiau la ce se intrebuinteaza. Este momentul in care nu numai cuiele devin neinteresante si isi pierd rostul, dar, mult mai tragic, chiar oamenii care au robotit intruna la ele, sadindu-li-se in mod fals in minte ca astfel sunt utili societatii, pentru a descoperi, intr-un final, ca vietile lor au fost risipite in van si ca destinul lor, de la nastere si pana la moarte, le-a fost batut in cuie de altii, care nici macar nu au putut sa se imbogateasca din asta, pentru simplul motiv ca posibilii cumparatori ai produsului aveau destinul tintuit chiar de ei in cuie, pe usa fabricii in care au intrat zilnic pana la final – singurele cuie fiindu-le batute in cosciug.
Cand am prezentat in plenul Parlamentului Romaniei aceasta parabola a cuielor, am facut-o pentru a intruni majoritatea parlamentara, atunci cand am limitat ziua de munca la patru ore pe zi si saptamana de lucru la patru zile, pentru a evita poductia de noi marfuri inutile, pe stoc. Fireste, costurile de productie au crescut, pentru ca salariile au ramas aceleasi, dar subventia a fost acoperita din rezervele de stat. Caci, la ce bun aceste rezerve, daca sa nu fie destinate cetatenilor statului? Astfel, treptat, s-a realizat o redistribuire a avutiei nationale si o impartire cat mai echitabila a ei si s-ar putea spune ca, incet-incet, ne-am vandut tara noua insine si apoi am tot revandut si cumparat, intre noi, cate ceva din ea. Pentru a echilibra si aici balanta, proprietatea privata a fost limitata, Legea 18 a fost reintrodusa si, in cele din urma, la insistentele mele, cei care au continuat sa fie ahtiati dupa acumulare de bunuri, mai ales bunuri de prestigiu, simbolice, precum bijuterii, obiecte de arta, un numar mare de masini sau case, au fost condamnati la arest la domiciliu, pe pedepse echivalente cu durata epuizarii bunurilor acumulate, ceea ce a facut ca, in timp, cetatenii romani sa nu-si mai doreasca cu foarte mult mai mult decat au nevoie, ceea ce au putut obtine fara sa-si bata prea tare capul. Politica mea de reforme, aprobata de majoritati din ce in ce mai largi sub flamura partidului libertarian pe care l-am fondat, s-a bucurat de mare succes, astfel incat, atunci cand am fost ales presedinte in primul mandat, am putut impune reforme si mai radicale, de tip egalitarist – instituind astfel existenta unui tip de economie macrocomunitara, un falanster la nivel national, a carui functionare se baza pe principiul asigurarii minimale de mijloace de trai fiecarui cetatean din fondurile statului, alimentate de productia realizata pe parcursul celor 16 ore de lucru saptamanale ale cetatenilor valizi, cat si din reorientarea economiei spre produse si articole de baza, in special alimente si bunuri de larg consum. Romania dispunea deja de cantitati imense de imbracaminte, cumparata din stocurile in lichidare ale marilor producatori mondiali, prin utilizarea rezervelor noastre de aur – banuiam ca e o investitie buna, caci aurul nu tine de cald – si tot cu asemenea rezerve de bunuri simbolice am cumparat tot ce era de folos la casa omului, de la cuie pana la grape care pot fi trase de animale sau tractoare si combine, adaptate la un consum minim, cat si rezerve de combustibili sub orice forma (am luat, de pilda, 2,6 miliarde de brichete cu numai 260.000 de dolari, investitia a fost controversata atunci, dar acum toata lumea imi multumeste, pentru ca brichetele ajung populatiei Romanei sa aprinda focul si tigarile vreme de cinci generatii). Si tot asa. Am cumparat tehnologii de producere autonoma a electricitatii, patente la cele mai noi modele de dinamuri, centrale eoliene si solare, dar am si reluat, pe scara nationala, proiectele lui Nicolae Ceausescu de producere de biogaz.
Acum nu exista gospodarii fara instalatii prin care, din descompunerea deseurilor biologice, sa se produca gaz, utilizat o parte pentru arderea restului deseurilor (in centrale termice si de productie a electricitatii) si cealalta parte din gaz e lichefiat, pentru asigurarea transportului auto. Transportul aerian e mult limitat si rareori utilizat, instalatia de biogaz si butelia sunt greu de imaginat la avioane, dar a crescut numarul monoplanelor electrice. Materiale de constructie avem, slava Domnului, ne merge si programul TV, radio, tot ce tine de minimul confort. Singurele probleme le avem cu cei care, in loc sa se multumeasca cu ce au, vor mai mult. Sunt tot felul de ramasite ale voluntarismului, pe care nu am reusit sa le curm decat prin masuri care au parut dure la momentul lor – expulzare pe perioade de la un an la cinci ani in Occident (maxim cat mai poate rezista un roman la programul de lucru in liniile de productie de acolo, care continua acelasi program de pe vremuri, de 8 ore pe zi, minimum 5 zile pe saptamana, uneori saptamana de lucru putand ajunge chiar la 48 de ore). La noi, maximul de 16 ore pe saptamana este permis de lege, iar depasirea este drastic sanctionata, cel prins muncind peste program este pedepsit cu domiciliu obligatoriu de la o saptamana la sase luni, in functie de dificultatea muncii efectuate. Cine nu respecta sloganul noi gandim, nu muncim sau il ia in deradere ori organizeaza grupuri anarhice de muncitori neautorizati risca inclusiv pierderea cetateniei si expulzarea pe viata in Occident. Am avut asemenea cazuri.
CARTEA
Dupa autofictiunea Turma pastorului mut, Marius Oprea revine cu o continuare a povestii, de aceasta data intr-un viitor indepartat, anul 2056, cand el insusi, la venerabila varsta de 92 de ani, este bazileul unui impresionant stat. Datorita unui sir de intamplari fericite, combinate cu o politica bazata pe nesfarsita lene si cat de multa tihna, Romania devine, pe rand, Romania S.A. (dupa vanzarea a tot ce se putea vinde din tara occidentalilor) si Imperiul Roman de Rasarit, cu granitele mult extinse (dupa nationalizarea proprietatilor straine, intr-o vreme in care economiile din vest se prabuseau). Toti isi doresc sa devina cetateni ai Imperiului, iar batranul suveran trebuie sa faca fata valurilor de emigranti occidentali, unor relatii internationale si diplomatice care solicita mult tact, dar si unei invazii vikinge in Germania, soldata cu rapirea unor inalte oficialitati. Cu mult umor si fina ironie, Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit zugraveste un stat ai carui cetateni ne-am dori cu totii sa fim.
AUTORUL
MARIUS OPREA a studiat istoria la Universitatea din Bucuresti. In 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pana in 2010. De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut: Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente (1949-1989) (2002); Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov (in colab., 2002); Securitatii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica (coord., 2002); Chipul mortii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securitatii (1948-1964) (2008); Sase feluri de a muri (2009); Turma pastorului mut (2016).