Granita inclusa in titlu este o rana, asta a fost prima impresie care s-a conturat pe masura ce inaintam in carte. La final, am echivalat lectura romanului cu un parcurs solicitant, emotional si intelectual, prin care, ca cititor profund imersat intr-o poveste dramatica, ai putea ajunge sa intelegi cauzele, amploarea, gravitatea si, fatalmente, incurabilitatea acestei rani. Granita despre care vorbeam este intre israelieni si palestinieni, intre iubita si iubit, intre copii si parinti, si tot ea, granita, se strecoara in suflet, scindand indivizi si facand imposibila inclusiv reconcilierea cu propriul sine. Devine evident ca un altul, diferit, nu poate sa schimbe aceasta concluzie, nici macar iubind si crezand cu toata fiinta. Sub semnul acestei granite de netrecut e organizata intreaga poveste, o istorie tragica, una care tulbura in aceeasi masura in care intriga.
Este, la suprafata, o love-story intre o israeliana si un palestinian care se intalnesc la New York, care se indragostesc in ciuda faptului, sau poate tocmai pentru ca stiu ca legatura lor are foarte putine sanse de viitor. Cei doi traiesc dureros aceasta imposibilitate, pe masura ce diferentele de viziune, politice si culturale, dar si temperamentale, adancesc distanta dintre ei. Ea e Liat Benyamini, masteranda la Universitatea din Tel Aviv, cu o diploma de licenta in literatura engleza si lingvistica. Traduce lucrari stiintifice si a venit la New York cu o bursa Fulbright, valabila un an jumatate, pana pe 20 mai 2003. El e Hilmi, artist plastic palestinian, cu un viitor promitator, un idealist care crede in armonie si care pledeaza pentru cauza unui stat cu doua natiuni. Viziunea lui e in contrast total cu a ei, care nu poate concepe decat doua state pentru doua popoare.
Discutiile despre tara mica de acasa, care nu poate cuprinde doua etnii in conflict, se isca intre ei de la inceput si, pe masura ce relatia creste, iau o amploare din ce in ce mai mare, ajungand chiar sa nu mai poata fi controlate, provocandu-le celor doi o suferinta atroce, in ciuda faptului ca sunt contopiti intr-o legatura profunda, pe care provizoratul nu face decat s-o intensifice. Situatia lor personala nu amelioreaza deloc blocajul viziunilor politice: daca Hlimi e mult mai increzator in posibilitatea unei sanse pentru cuplul lor, in ciuda contextului care ii separa, Liat, Basi cum o alinta el, e convinsa de efemeritatea acestei legaturi, efemeritate care nu inseamna ca e mai putin implicata, ci doar ca nu concepe, rational, nici o solutie pentru ei doi. Retinerile lui Liat, care pe el il pun in rolul dureros si demoralizator al iubitului arab, secret si provizoriu, il ranesc, dar, cumva, Hilmi are niste rezerve atat de mari de optimism si de afectiune genuina, incat legatura rezista certurilor furtunoase. Liat, la randul ei, e epuizata si chinuita de propriile reactii. Nu intelege cum se pot contrazice doi oameni care se iubesc atat de mult si nu intelege cum pozitionarea lui ii alimenteaza ei o inversunare pe care, altfel, o detesta. Isi aminteste cum in Israel, in fata jurnalului de stiri, alaturi de sora ei, isi contrazicea parintii conservatori, denunta guvernul de dreapta si arata cu degetul colonistii evrei, dar la New York vorbea intocmai ca mama si ca tata. Scindarea e dureroasa, iar imposibilitate unui dialog legat de aceasta problema politica majora devine strivitoare: „Dintre toti oamenii de pe lume, tocmai cu Hilmi nu reuseam sa fiu de acord. Uram treaba asta si nu intelegeam cum pana si noi, desi eram atat de apropiati, desi ne iubeam, esuam de fiecare data acolo unde esuasera mereu toti ceilalti. Uram si faptul ca uram atatea lucruri: pe el, starea de lucruri, pe mine“. Pasajele in care ea isi descrie aceasta ura paralizanta fata de imposibilitatea de a ajunge, ei doi, la un consens, revin foarte des: „Uram patosul acela patriotic ridicol, care punea sistematic stapanire pe mine, si ma uram de fiecare data cand, ca sa contracarez radicalismul sau arab si entuziasmul fata de ideea celor doua natiuni, eram nevoita sa inclin spre dreapta, spre conservatorismul parintilor mei, si sa apar versiunea israeliana general acceptata, impotriva careia ma razvrateam acasa, la cinele de vineri seara“. In scurt timp, devine cum nu se poate mai evident ca, in relatia lor, ura alimenteaza un focar la fel de puternic ca dragostea, iar aceste forte, hranite de realitatile pe care le-au trait fiecare dintre cei doi, de traditiile si de traumele fiecaruia, nu pot fi reconciliate.
Relatia cu spatiile si cu exteriorul devine esentiala
Exista pasaje in care militantismul si furia lui Liat, virulenta cu care respinge nu doar ideile lui Hilmi, ci parca pe el insusi, cu tot cu dragostea lui pentru ea, au o violenta greu de inteles. E ca si cum, din neputinta si epuizare, refuza complexitatea unei situatii si vrea s-o anihileze printr-o emotie simplificatoare, prin furie si refuz. Sunt pasaje tulburatoare, care problematizeaza foarte incomod relatia dintre iubire, despre care se spune ca invinge totul, si realitate, care poate fi teribil de rezistenta la acomodari si la schimbare, in ciuda emotiilor, a dorintelor si chiar in ciuda idealurilor.
Dincolo de povestea unei iubiri dureroase, romanul lui Dorit Rabinyan este o carte in care senzorialitatea, relatia cu spatiile si cu exteriorul devine esentiala si este remarcabil redata. New Yorkul in care cei doi isi traiesc povestea de dragoste apare intr-un flux de imagini hipnotice, care se proiecteaza din suprafata paginii, amintind de toate filmele din care noi, cei care nu l-am vazut niciodata, ni l-am imaginat. Aduc marturie un fragment care incapsuleaza fericirea, dragostea noua, intr-un oras care nu tine cont de istoriile complicate care au inceput in alte parti ale lumii: „Am senzatia ca orasul, frumos si stralucitor ca in filmele care se fac despre el, s-a desfasurat cu totul si ni se asterne la picioare. Cand ne plimbam pe aici impreuna, purtati pe valurile aglomeratiei de pe strazi, ni se pare ca New Yorkul acesta mare e si el indragostit si beat, la fel ca noi, ca aprinde lumini stralucitoare in cinstea noastra, ca isi foloseste toate farmecele pentru a ne cuceri. Iar atunci cladirile sunt mai inalte, copacii stralucesc intr-un verde mai aprins, cerul noptii are o culoare mai profunda, un albastru intens si rafinat, trenurile urbane gonesc mai repede si fac mai mult zgomot, iar pe strazi rabufneste deodata un soi de scanteiere sarbatoreasca uriasa, ca si cum agitatiei festive a orasului i s-au adaugat brusc“ locurile de acasa, din Israel, dar si imagini din Palestina lui Hilmi, patrunse in roman intr-un alai descriptiv de o mare finete si acuitate senzoriala. Sunt pagini de o forta vizuala capabila sa creeze, din doar cateva cuvinte, un intreg peisaj mental si spiritual.
Raman nenumarate alte motive pentru care acest roman isi merita un loc prioritar pe listele de lectura si, inevitabil, foarte multe alte piste de analizat. E o carte cu multe mize, dintre care cele identitare sunt majore. Iar povestea de dragoste care invaluie intreg romanul cu atmosfera ei densa, rascolitoare, de pasiune care transforma o viata, pastreaza un foarte puternic efect de real si intensitatea confesiunilor autobiografie, pasionale, necenzurate. E o carte pe cat de dura, pe atat se subtila si de sensibila, ca o instalatie riscanta, in care se pun in acelasi spatiu inchis filme de razboi, picturi serene si jurnalele unor iubiri imposibile.
Viata de dincolo de granita, de Dorit Rabinyan, traducere de Any Shilon, colectia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2017