– Fragment –
Dupa ce ruinase Calicutul, tartorul de Cabral se fataise in lungul coastei Malabares gabjind toate corabiile din cale pentru a face rost de niscai marfuri si mai ales de piper. Duca-se pe pustii! Singura lui fapta buna in afara de a-si pune palma in cur si de a o sterge spre Portugal fu prietesugul cu regele Cambayei si cu rajahii din Cannanore si Cochin. Praful si pulberea le-am cules noi. Zau daca mai-marii acelor pamanturi ne iubeau altfel decat Abd El Ader din Mombaça!
Tarziu insa. Din vremea lui dom Vasco da Gama portughezii pusesera piciorul in Cochin si de atunci caravelele nu incetasera sa-si vomite scursoarea omeneasca. Spaima era mare. Nici unul din puternicii locului nu indraznea sa se ia la maciuci cu ei.
Se soptea insa ca din toate cotloanele Indiilor goneau catre Constantinia soli cu teschereaua plina, cersind Printului Turcesc curmarea jafului si a primejdiei. Si mai cereau galere pe intinderea celor Sapte Mari, si mesteri in ridicarea zidurilor, si capitani sa-i invete lupta cu ai nostri, si cate si mai cate.
Galerele sectantilor? Curve batrane in stare sa atina marea rareori. Portughezii strangeau ca nimeni altii vantul in panze si navigau in armade ce nu aveau a se teme de nimic.
Vorba spune: pana la Dumnezeu te mananca sfintii. Asa ca, pana la ajutorul Printului Turcesc, coasta fu impanata de darze-n cur din tot cuprinsul crestinatatii. Caci acei cu cheag prin Portugal sau aiurea n-aveau ce cauta in locuri unde numai balivernele cele mai gogonate spuneau ce este.
Al dracului sa fiu daca dupa ce nu-ti mai pasa de paduchi, de izmenele ce abia-ti acopereau curul si de ghioraitul burtii, nu era prilej de haz mai nimerit decat sa-i privesti pe guzganii abia picati in mijlocul unor pezevenchi ca noi! Mai intai, lepadati de caravele, stateau la un loc ca puii de catea abia fatati. Adica n-aveau ochi sa ne vada. Dupa zece zile, nu mai mult, cautatura li se muia si pisau obrajii ca fufele luate cu japca, desi scarba de noi inca ii tinea la o parte. Abia cand merindea le ajungea cat jegul de sub unghii paseau tematori catre noi ca vitele in ograda casapului.
Si atunci sa te tii! Isonzo Dulgherul si Fernão de Morais, cel care doisprezece ani mai tarziu facu sa tremure Indiile la auzul numelui sau, si Simão Guedez, mai-mare candva peste factoria de la Chaul, si João Alvarez Nunho, fratele celui de-al doilea sau al treilea capitão general al Indiilor, si eu, si multi altii ii jucam in foi de vita si pe legea mea daca le ramanea altceva decat sufletul. Pai ucenicisem sau nu in spelunca lui Aguarrado?
Dupa ce maritau mantii si gologani si ghiuluri si orice altceva, abia atunci intrau in randurile oamenilor: stiau ca-i paste curva fara dinti si nu le pasa. Incapea alegere. Ori te inecai in propria-ti cufureala de-atata mancare proasta, ori, inhaitat cu altii, bateai drumurile cu nadejdea ca poti agonisi averile ce te naucisera in Lisboa.
Idolatrii insa nu erau de fel incurcati la minte, asa ca talharia se vadea la fel de manoasa ca scarpinatul intre degetele de la picioare. Cochinul – cloaca bestemata – ne apasa intr-atat, ca deseori o mantie de catifea luata cu cinstitele zaruri se dadea pe un pumn de orez sau mai putin. Povesteau unii ca in primavara dinaintea noastra, dupa un potop nesfarsit de ploi, destui o mierlisera urland de foame in mijlocul drumului.
Pe altii ii manase Necuratul sa creada ca un idol de parte femeiasca si pruncul ei carora li se prosternau bastinasii erau Fecioara Maria si Jesús. Al dracului ce-au mai platit asta erezie!
Ce sa spun? Negotul mergea cat navele aveau tarmul in bataia bombardelor. Apoi marfa ramanea zile si luni sub cerul liber sau pierea cu incetul inghitita de nevoile noastre, carora le faceam fata blestemand trocul cu tiganii din acele parti.
— Rabdarea este primul semn de cruzime! – glasuia cate-o scarba dintre acelea cu capetele rase si pielea ca cacatul si, credeti-ma, am avut a deslusi prea bine talcul ziselor acestea. Stiau sa astepte pana crapa fierea in noi. Treceau peste navalirile noastre ca rata prin apa, punand sub oboroc pana si cacarezele caprelor la dracu-n praznic inlauntrul tinutului, tainuind totul chiar si sub tortura pana dadeau ortul de-adevaratelea. Si iarasi credeti-ma, torturi ca acelea izvorate din plictiseala, foamete si deznadejde nici Talpa Iadului n-ar fi fost in stare sa nascoceasca. Multi boram chiar si stand cu spatele, astupandu-ne urechile si inchizand ochii, doar la gandul celor ce se petreceau.
Cand foamea si certurile croiau intre noi ulite mai largi decat cele ale factoriei, aparea cate un pezevenchi-doi de-ai rajahului sa ne prepuna targuri atat de neobrazate, ca in alte vremuri s-ar fi trezit scurtati de cap intr-o clipita. Vezi bine, numai zambet si miere, nici lor si nici stapanului lor nu le ajunsesera la urechi pacatele cu care li se captusisera supusii.
Gatuiti de frica, bateam palma pentru intelegeri in coada de peste si abia dupa ce-o stergeau plangand sub greutate bagam de seama ca luaseram pe mormane de marfa demancarea unui borfas pe patul mortii.
Si iar cadeam beti de foame pe la raspantii, si iar ne albeau ochii in zarile Marii Oceanice de dorul vreunei caravele, si iar cei ce mai aveau snaga dadeau prin sate si chiar prin mahalalele orasului cautand izbavirea.
Jocul de-a soarecele si pisica era marea placere a rajahului Samari Perimal din Cochin. Pentru asta nu ingaduia ridicarea armelor asupra noastra. De cate ori dom Silvinho Alemão, cel ce tinea loc de capitão al factoriei in vremea aceea, trimitea oameni cu porunci, el nu le refuza nimic, dar nici nu le fagaduia mare lucru. Ii primea cu maimutareli, dadea ochii peste cap de grija noastra, facea semn sfetnicilor sa ne ia in seama nevoile, iar tartanii se intorceau ametiti de incantare ca sa crapam de foame mai departe. Zbirii rajahului tineau porunci aspre asupra prostimii ca nu cumva sa faca negot ori sa schimbe vreo vorba cu noi. Si nu e greu de gandit ce osande ii asteptau in tinuturi ca acelea unde viata pretaluieste cat o jumatate de scuipat.
Asa ne silea el sa ne afundam in pustietati cat mai departe catre Samudrin, stiut fiind ca el si maharajahul Immadi imparteau frateste o ura de moarte.
Inca venirea portughezilor pusese frau obrazniciei maurilor de prin Urmusa, Quíloa si Sofala, precum si negutatorilor Printului Turcesc care prea de multe ori plateau piperul, camforul si nestematele cu sunetul armelor. Asta fara a mai aminti navalelile sectantilor lui Bahmani pe care dracul ii mana de la miazanoapte.
CARTEA
Romanul lui Nicolae Strambeanu prezinta in detaliu lumea secolului al XVI-lea. Sperand sa gaseasca Insula Fericirii, Araña porneste intr-o calatorie pe mare si pe uscat plina de peripetii, isi face pe parcurs prieteni si dusmani, scapa la un moment dat chiar de pedeapsa cu moartea si descopera parti ale lumii la care nici nu visa. Evanghelia dupa Araña este o carte a intoarcerilor ciclice la arhipelagul din fiecare cititor, scrisa cu mana sigura si multa atentie la detalii, in care aventura si rasturnarile de situatie abunda.