Actul I – Prognoza solidaritatii
Ca Iasul nu prea are o cultura a festivalurilor e lucru stiut, si asta nu pentru ca n-ar avea public avid dupa muzica si arta, ci pentru ca n-a avut prea multe astfel de evenimente care sa-l educe. Sfarsitul primei luni de vara a pus iesenii in fata unor zile, de pe 23 pana pe 25 iunie, pline cu muzica, teatru, dans, pictura, sculptura, activitati sportive si gastronomie si, asa cum poate nu s-ar fi asteptat organizatorii, publicul a profitat din plin de tot ceea ce au avut de oferit. Lucrul pe care nu l-ar fi asteptat, poate, a fost cel de care s-au lovit in prima zi de festival, cand ploaia le-a dat planurile peste cap – in doua acte. Prima furtuna de vineri a amanat deschiderea festivalului cu cateva ore si, astfel, multi dintre artistii care-ar fi trebuit sa urce pe scena si-au anulat concertele. Desi s-ar fi asteptat ca mare parte dintre participanti sa plece, n-a fost asa, iar atunci cand pe scena principala au aparut cei de la Morcheeba, cea mai importanta trupa de vineri, iesenii inca mai erau la festival. Furtuna a doua a inceput dupa a patra melodie si, desi mergea perfect cu eforia si starea de bine fluida care parea sa-si faca loc dinspre boxe catre public, a intrerupt concertul si i-a determinat pe organizatori sa anuleze intreaga zi de festival. Desi era noapte si un curcubeu ar fi fost cam greu de observat, spre mirarea tuturor, acesta si-a facut aparitia – insa pe Facebook. Odata cu incetarea ploii, oamenii au inceput sa umple pagina evenimentului cu mesaje de sustinere in care ii felicitau pe organizatori pentru decizia luata si-anuntau cu nerabdare c-abia asteapta ziua a doua de festival. Si s-au tinut de cuvant.
Actul II – Bucuria si templul psihedelic
sn cea de-a doua zi, pe Ses Bahlui sunt adunati aproape 20.000 de oameni. N-ai cum sa nu zambesti cand ii vezi. smbracati toti in visiniu, cu ecusoane care sa le diferentieze sarcinile, voluntarii stau de-o parte si de alta a drumului care duce spre parcare, spre randurilor de masini si spre portile care dau spre intrare. Sunt politicosi, rad, spun glume si, cand aproape te gandesti sa cauti o explicatie a normalitatii, iti sare-n ochi mesajul imprimat cu litere albe, pe care-l poarta toti mandri pe tricouri – „We’re all in this together“. Te bucuri si te gandesti ca probabil restul iesenilor l-ar fi vazut in prima zi si, simtind fiecare cuvant din „Suntem toti impreuna in asta“, au pus osul la sustinerea festivalului cultural de „Dupa dealuri“.
Daca urmezi primul ritm pe care-l auzi de la poarta, ajungi sa te intalnesti cu un soi de Bob Marley al zilelor noastre. Departe de a fi o scena amenajata, intr-un cort separat de multime, muzica reggae pare ca transforma picioarele unor baieti in niste bucati de plastilina. Nori de fum stau sa se imprastie imprejur si, daca reusesti sa iesi dintre ei, e imposibil sa ajungi la scena principala fara sa te opresti langa cortul mare in care are loc un silent party. O fata blonda poarta o coronita facuta din sanziene si imparte celor care stau la rand sa intre in spatiul amenajat perechi de casti negre. Auzi un amestec de muzica venind din toate partile, insa nici macar nu ai cum sa intuiesti ce-o fi ascultand fiecare.
De lucrul asta nu te dumiresti prea bine nici daca ajungi la scena pe care organizatorii au numit-o „The Dome“, un soi de dom improvizat care, odata ajuns in el, te convinge ca lumea exterioara nu mai exista. Jocurile grafice de lumini proiectate ametitor pe peretii interiori respecta ritmul muzicii electronice si festivalul, de printre oamenii din dom, pare sa fie un stop-cadru dintr-un film psihedelic, in care nimeni nu are altceva de facut decat sa traiasca si sa se bucure de prezent. sti lasi picioarele sa inainteze spre iesirea din dom numai daca vrei sa te indrepti catre scena principala pe care tocmai a urcat John Newman, care stalceste cateva cuvinte in romana, dar seduce tot publicul inca de la primul refren din „Love me again“.
Actul III – Orchestra, catalizatorul nostalgiei
Langa cortul mare si alb al artistilor, din capatul standurilor cu mancaruri de toate soiurile, un baiat cu plete blonde si ondulate e-mbracat intr-o bucata de material de culoare pamantie.
Bate cu un ciocan un tarus in pamant pe cand, din dreapta, o fata imbracata la fel scoate dintr-un maldar bucati de lemn si le asaza in cerc. Printre lupi din sarma, tablouri de dimensiuni mari facute din capace si picturi pe panze inalte cat peretii exteriori ai cortului, cei doi tineri isi imprejmuiesc cele doua cercuri din lemn cu fasii de panza si-asteapta.
Cand muzica incepe, cei doi incep sa-si miste mainile si sa caute metode de evadare, dand contur unui performance care pare sa nelinisteasca pe toata lumea. Trecatorii se opresc din mers, se-asaza pe iarba, uita de scenele electronice si stau sa inteleaga artistii, care, cazuti sub cercurile de lemn, acum stau nemiscati intr-o imbratisare, in fanul taiat dintre corturi.
Un tata isi arunca fetita in aer si-o prinde, in timp ce rade zgomotos, si-apoi o invarte imediat prin aer. E imbracata toata in roz si cand o liniste totala se asterne peste marea de oameni din fata scenei principale, isi incolaceste piciorusele dupa gatul tatalui si asteapta sa vada ce se intampla. Solistii de la Hooverphonic transforma soaptele in versuri rostite cu putere si orchestra din spatele lor baga publicul Afterhills intr-o transa din care, nici dupa o ora si jumatate de cantat, nu mai vrea sa iasa. sn aer e-o pofta de viata casanta, o nostalgie muzicala care pare sa striveasca orice rau si-o tristete colectiva, care spune ca asta a fost ultima seara de „Dupa dealuri”.
Tragem cu totii aer adanc in piept si-apasam pe repeat de pe-acum. Stim deja ca tine si de noi sa se intample, chiar daca n-am purtat toti tricouri cu „We’re all in this together“, ci doar am simtit apasat fiecare litera.