„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă, de Andrew Scull, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, care va apărea în curând în colecţia „Plural. M “ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Posedarea demonică şi tămăduirea spirituală
Anterior cuceririlor arabe, mulţi oameni din Orientul Apropiat se convertiseră la creştinism, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, când acesta a fost declarat religia de stat a Imperiului Roman. Încă din anul 300, creştinismul devenise o forţă demnă de toată atenţia în oraşele principale din estul bazinului mediteranean, de la Antiohia la Alexandria, iar la sfârşitul acelui secol se putea socoti religia majoritară a Imperiului Roman, o nouă religie de masă. Tămăduirea miraculoasă şi îndeosebi alungarea demonilor prin ritualuri de exorcizare ocupau un loc important în noua comunitate de credincioşi. În secolul al III-lea, când botezul adulţilor era frecvent, exorcizarea „drastică“ a celor sănătoşi făcea parte din preliminariile ritului respectiv. La scară mai largă, misionarii creştini folosiseră, începând din primii ani ai religiei, exorcizarea demonilor şi tămăduirea celor posedaţi drept dovadă a puterii cuvântului lui Hristos asupra duşmanilor nevăzuţi cu care se confruntau oamenii. Aceste pretenţii erau acreditate din abundenţă în Scripturi, căci Iisus alungase demoni şi-i tămăduise pe orbi, şchiopi şi bolnavi în numeroase ocazii. Unii clerici creştini susţineau că au moştenit aceleaşi puteri, ca şi oamenii evlavioşi care au ajuns să fie priviţi drept sfinţi.
Astfel, în Imperiul Bizantin, ideea de tămăduire spirituală şi cea de posedare demonică au ajuns să aibă o fundamentare fermă şi să fie larg acceptate. Unii au avansat ipoteza că această evoluţie s-a datorat pătrunderii gândirii păgâne în creştinism, în urma convertirilor în masă din secolul al IV-lea. Existenţa demonilor şi puterea tămăduirii religioase au fost examinate la scară largă, iar aceste credinţe nu se regăseau nicidecum doar la oamenii de rând – le adoptau chiar şi cei puternici şi relativ educaţi. Demonii nevăzuţi se aflau pretutindeni şi pretutindeni erau răspunzători de prăpăd şi nenorociri. Datorită numeroaselor precedente biblice, nebunia era deosebit de uşor înţeleasă prin prisma posedării demonice, iar pacienţii se înghesuiau ori erau târâţi la altarele şi mănăstirile tămăduitoare.
Practicile de felul acesta nu au dispărut nici după cucerirea arabă. Majoritatea populaţiei din Orientul Apropiat a rămas creştină cel puţin încă două-trei secole (şi o minoritate consistentă, chiar şi după aceea). În acele cercuri, încercările de a-i vindeca pe nebuni printr-o diversitate de intervenţii de natură religioasă au persistat. Între timp, la musulmani, cum Coranul nu spunea aproape nimic despre aceste chestiuni, islamul nu se putea lăuda cu o tradiţie comparabilă a tămăduirii prin religie.
Mahomed, în calitate de profet al lui Allah, primise textul Coranului de la Dumnezeu, dar, spre deosebire de Iisus, nu este zugrăvit ca având puteri divine. Mesagerul Domnului nu-i vindecă pe bolnavi, nici nu alungă demoni, nici nu învie morţii. După moartea lui însă, s-a ajuns treptat să se creadă că făcuse totuşi minuni. Au fost mobilizate hadith, adică legende religioase – compilate, se spunea, din mărturiile credincioşilor care văzuseră şi auziseră ei înşişi faptele şi spusele Profetului –, spre a se crea o bază pen- tru vindecarea profetică, unul dintre obiectivele acesteia fiind să explice nebunia şi să ofere remedii pentru ea. Pe lângă rugăciuni şi incantaţii, între remedii se numărau tratamente fizice mai viguroase, nu tocmai diferite de cele propuse de medici: deschiderea venelor pentru a se lua sânge, purgaţii şi cauterizarea capului cu fierul încins – exista credinţa populară că djinnii se feresc de fier, ceea ce ar putea explica popularitatea ultimei tehnici.
Reinterpretările acestor hadith au dus treptat la o schimbare. Spre sfârşitul Evului Mediu, şi Mahomed era considerat făcător de minuni şi apăreau „sfinţi“ islamici capabili de fapte mai modeste ale harului divin. Arabii credeau fără doar şi poate în spirite şi demoni. Într-adevăr, djinnii sunt invocaţi adesea în primele părţi ale Coranului şi constituie un subiect abordat frecvent în arta islamică, iar istorisirile despre ei abundă în literatura populară şi în broşurile religioase. Ideea că nebunii erau chinuiţi de diavol sau posedaţi decurgea de aici, ca explicaţie pentru comportamentul şi sunetele ciudate scoase de ei.
Ca să împrumutăm o expresie arabă, „al-junun funun“ – nebunia este de multe feluri. Într-un sens literar sau mistic, junum poate fi folosit chiar ca formă de laudă, exprimând o alternativă la judecata îngustă, calculată. Şi în persană, cuvântul pentru „nebun“, divaneh (derivat din div şi aneh – ca un demon sau posedat de demoni), cuprindea ambele tipuri de sens (iar div are rădăcini adânci în mitologia persană şi în cea indiană). Însă vorbitorii de arabă ar putea să se refere la nebunie în sensul mai îngust al formelor sale medicale şi juridice întrebuinţând cuvântul majnun, folosit adesea pentru „alienat mintal“, cu conotaţii deosebit de negative. Şi tocmai acest termen, majnun, însemnând în sensul cel mai literal „posedat de djinn“, a fost ales ca nume al unuia dintre marii eroi romantici ai literaturii islamice, Qays, a cărui iubire obsesivă pentru Layla sfârşeşte tragic.
Există numeroase versiuni ale poveştii lui Layla şi Majnun. Povestea îndrăgostiţilor bătuţi de soartă îndeamnă la comparaţii cu tragedia de mult mai târziu Romeo şi Julieta a lui Shakespeare, iar rezonanţa ei culturală este şi mai mare. Poate cea mai faimoasă versiune a fost lungul poem epic scris de Nizami, poet persan de la sfârşitul secolului al XII-lea, însă povestea a fost reluată la nesfârşit, în formă muzicală şi în picturi, precum şi în poezie şi proză. Elementele standard sunt prezente de fiecare dată: Layla şi Majnun se îndrăgostesc. El devine obsedat de obiectul afecţiunii sale şi-şi pierde cu totul simţul perspectivei şi al cuviinţei (de aici, schimbarea numelui din Qays în Majnun). În mod ironic, tocmai această obsesie îl mână să renunţe, de dragul iubitei, la individualitatea lui şi să întreprindă acţiuni extreme, care fac ca familia Laylei să-i respingă încercările de a o lua de soţie, căci căsătoria cu un nebun ar însemna să-şi dezonoreze casa.
CARTEA
Istoria lui Andrew Scull, una extrem de ambițioasă, începe încă din Antichitate și merge pînă în prezent, fiind la fel de generoasă și în privința spațiului geografic pe care îl acoperă. Alături de civilizația europeană, în carte se regăsesc lumea islamică clasică și modul cum se raporta aceasta la nebunie, țări asiatice precum China sau America și obsesia ei pentru psihanaliză. Ca în orice veritabilă istorie culturală, remarcabile sunt varietatea domeniilor în care se mișcă această istorie a nebuniei – de la religie și artă la filosofie și antropologie sau psihologie și medicină –, ca și nenumăratele personalități care figurează aici cu teoriile ori biografia lor– de la Hipocrate la Charcot și Freud ori de la Avicenna la Vincent van Gogh și Salvador Dalí.