Lisa Strømme e o scriitoare căreia nu i-a fost frică de creație: a îndrăznit să experimenteze încă de la romanul de debut. Dar nu doar ea a surprins publicul, printr-o structură inedită a cărții Fata cu fragi, ci și publicul a surprins-o când, în numai un an, romanul i-a fost tradus deja în peste zece limbi. Deși s-a născut în 1973 în Yorkshire, scriitoarea a crescut în Leeds, Teheran și Glasgow, unde a și studiat. În prezent locuiește în Norvegia, țară în care s-a și căsătorit, însă spune că n-ar reuși niciodată să se identifice ca scriitor cu o altă limbă sau cultură decât cea engleză, căreia deja a început să-i caute dedesubturile prin documentele istorice, pentru a le transforma treptat, cu un adaos de ficțiune, în literatură.
„Oamenii dificili mă intrigă“, spuneați într-un interviu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest cuvânt, „dificil“?
Cred că poate fi tradus prin „genial“. Există momente care se repetă de-a lungul istoriei, în care apar persoane cu roluri importante, pe care le numim genii. Dar nu sunt simpli oameni, ci sunt, așa cum le-am numit eu, persoane foarte dificile. Nu ai putea relaționa ușor și nu au nici deschidere emoțională; sunt în general obsedați de ceea ce fac. Asta am vrut să spun prin „oameni dificili“ – oameni care sunt absorbiți de propria lor muncă.
Vă considerați o astfel de persoană, sunteți un om dificil?
Da. Nu sunt un geniu, dar sunt foarte complicată. Când sunt în societate, înconjurată de oameni, sunt mereu sociabilă – dar am nevoie apoi de timpul meu, când practic mă ascund. Merg acasă și mă transform într-un om calm, liniștit, și încep să scriu. Stau departe de zgomot, de oameni, îmi acord un timp de care am nevoie. Sunt un om complicat, nu sunt aceeași în fiecare zi.
Ați crescut pentru o perioadă în Teheran. V-a influențat scrisul în vreun fel cultura pe care-ați descoperit-o acolo?
Nu, am stat doar 10-11 luni. Apoi a avut loc revoluția, a trebuit să părăsim Teheranul. Tata lucra la o companie aeriană și a trebuit să rămână, iar mama, fratele meu și cu mine am plecat. Aproape nouă luni nu am știut dacă tata este mort sau viu. Ce îmi amintesc în schimb este că mama a suferit foarte mult; noi eram prea mici ca să conștientizăm.
În Fata cu fragi a trebuit să lucrați cu scrierea unei povești fictive cu fapte istorice la bază și ați spus că „cel mai greu a fost că doar o parte era adevărată“. A fost dificil să reconstruiți un personaj atât de faimos precum Edvard Munch?
În cazul lui, da, pentru că este foarte cunoscut și oamenii au propriile păreri despre el, așa că se așteptau ca personajul meu să se comporte într-un fel anume. Era unul dintre acei oameni dificili. M-am împăcat în cele din urmă cu ideea că, nici dacă Munch ar fi în viață, nu am reuși să știm foarte bine cine este.
Când știți că trebuie să vă opriți din scris adevărul și să adăugați ficțiune? Credeți că trebuie să existe un echilibru între cele două?
Întotdeauna încep folosindu-mă de ceea ce știu că e adevărat, pentru că asta mă inspiră. Cred că cele mai bune povești sunt cele adevărate. În plus, iubesc lucrurile mărunte, orice detaliu mi se pare folositor – în Fata cu fragi există o parte în care prințul vine să locuiască cu familia și una dintre fiice găsește un fir de păr pe pernă și apoi încearcă să-l vândă – asta chiar s-a întâmplat. Asemenea detalii dau viață poveștii; nu le-aș putea inventa niciodată.
Cum ajungeți să le descoperiți?
Am citit o mulțime de documente de istorie locală; am căutat înregistrări și ziare foarte vechi, din care am reușit să aflu cine erau oamenii aceia. Scrierea creativă a mers mână în mână cu cercetarea istorică și s-au influențat reciproc.
Ați spus că în această carte n-ați avut o structură. Fata cu fragi are însă o structură minuțioasă: capitolele, citatele din Teoria culorilor și asocierile dintre ele sunt bine puse la punct. Este această structură o hartă care să simplifice traseul cititorului?
Da. Ce vezi tu, ca cititor, în final, este rezultatul recititului și rescrisului. Mă întorc asupra cărții, mai schimb mici fragmente; însă când am început să scriu nu aveam nici o idee de ce fac. Am început să o scriu ca pe o carte normală. Apoi însăși Munch a început să mă influențeze; m-a încurajat să fiu atât de experimentală, să asociez scrisul cu pictura. Am încercat să creez picturi, dar în scris, am găsit cartea lui Goethe, Teoria culorilor, și am început să o analizez. M-am gândit că ar fi potrivit să-mi asemăn cartea cu o pânză albă și să asociez fiecărui capitol câte o culoare, cu o conexiune strânsă cu personajul prezent acolo. În unul dintre capitolele din final, Tullik poartă o rochie roșu burgund, spre exemplu, și de aceea capitolul se numește chiar așa: Roșu burgund. Îmi place să am o temă în jurul căreia să pot construi.
Rescrieți mult atunci când lucrați la o carte?
Am rescris mult la Fata cu fragi, da. Cred că asta s-a întâmplat și din cauza faptului că îmi place să îmi păstrez scrisul curat, succint, fără descrieri largi. Când am terminat-o de scris, prin urmare, a fost aproape gata editată. Ce am avut de făcut a fost să adaug câteva detalii ici și colo, să mai umplu niște goluri. Cu cartea la care lucrez acum am pățit însă contrariul – am avut prea multe descrieri și a trebuit să sfărâm capitole întregi și să le scot din carte.
Ați spus că lucrați acum la o a doua carte, are și ea la bază un subiect cu încărcătură istorică?
Da, personajul principal este Alfred Nobel. Este cam aceeași tipologie, un personaj istoric faimos, genial, dificil, care nu reușea să întrețină relații cu oamenii. El a fost un om de știință interesat de poezie și literatură și niciodată nu s-a putut împăca cu faptul că oamenii mureau din cauza dinamitei. Era sensibil, generos și blând, dar și un om de afaceri foarte dur. Totul la el se poate descrie prin contrast și asta m-a fascinat.
Ați înlocuit culorile cu elementele tabelului periodic.
Și am înlocuit arta picturii cu tot ceea ce ține de chimie și știință. Cartea este, de fapt, despre Nobel care încearcă o relație cu o femeie pe care dorește să o educe, dar ea nu vrea să fie educată; e atât despre chimia ca știință, cât și despre chimia dintre persoane, în viața de zi cu zi – este un joc al chimiilor.
Sunt premiile importante pentru scriitori?
E interesant, pentru că scriu cartea despre Nobel, care a dat numele premiilor, și cred că el a avut o altă idee privindu-i pe câștigătorii premiului. Și-a investit toată averea în crearea sa și cred că a vrut să ajute tinerii autori sau oameni de știință, să-i sponsorizeze. Dar ce s-a întâmplat a fost o premiere a oamenilor care deja au o carieră în spate, o carieră pe care poate au și încheiat-o, în locul sprijinirii talentelor tinere. Alfred Nobel a spus că premiul pentru literatură ar trebui să fie idealist, dar nimeni nu a înțeles ce a spus și mesajul i-a fost interpretat.
FOTO: www.gjengangere.no