Special FILIT  -  Aryna Creanga  -  

Cel mai greu ți-ar fi fost duminică seară, în sala Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, să-ți păstrezi fața de om serios, fără să lași să te cuprindă măcar un hohot de râs. Ultima seară a Festivalului Interna­țional de Literatură și Traducere (FILIT), din 8 octombrie, s-a transformat într-una pe cinste când pe canapelele albe s-au instalat, fără fandoseli ceremoniale și pierderi de timp, trei dintre cei mai sadea jurnaliști pe care îi mai are astăzi țara . În ordinea vârstelor și-a prezentărilor făcute în fața publicului: Adelin Petrișor, Viorel Ilișoi și Eugen Istodor.

Deși ar fi putut să-ți amintească de orice trio fantastic de super­eroi, tot ce-au povestit, rând pe rând, n-a făcut decât să-i instaleze confortabil după o perdea de modestie a presei, în rândul marilor gazetari, printre cei care, renun­țând la superficialitate și recu­noaștere, și-ar sufleca oricând mânecile și s-ar apuca de treabă într-o redacție.

Cartofii prăjiți, semnul eșecului

Reportajul literar, tema ultimei seri FILIT care i-a adus pe cei trei împreună, dându-i și moderatorului, Cătălin Sava, șansa să-i chestioneze, nu întârzie deloc să-și ceară drepturile de autor. De data asta printr-un soi de înțelegere care dovedește că acum textul își semnează autorul, cei trei jurna­liști încep să se prezinte, scoțând la iveală din arsenalul anilor de presă cele mai importante realizări și pățanii. După trecerea prin anii de televiziune a lui Adelin Petrișor și încercarea lui Viorel Ilișoi de a-și păstra demnitatea de moldovean în prima redacție în care-a lucrat, în capitală, luându-și la bătaie un coleg, microfonul ajunge în mâna lui Eugen Istodor.

Ușor stingher, aproape înțe­penit pe canapea, Eugen începe povestea despre meseria lui ducându-te cu gândul la mâncare. Pereții subțiri dintre sufrageria în care el stătea și bucătăria în care mama lui gătea toată ziua sunt prezentați întregului public drept personaje decisive în ascendența carierei lui. „Ceea ce auzeam, ur­ma apoi să-mi imaginez.“ Și ca și cum bucatele imaginare ale jurnalistului nu te făcuseră deja invidios, lucrul care-apare imediat în poveste sunt cartofii pră­jiți. „Mama mi-a făcut cartofi prăjiți o singură dată – când am picat la liceu – de atunci, pentru mine, ăsta e semnul eșecului.“

Sala trece de la chicotit la râs cu lacrimi și istorioarele, în apa­rență banale, trec pe toată lumea printr-un carusel al emo­țiilor. „Per­soanele care v-au format sunt…?“, întreabă Cătălin Sava și deja toți cei prezenți știm că răspunsurile n-or să apară sub forma unor simple nume, ci vor veni cărate în spate de povești care-ar putea ocupa tot timpul întâlnirii. Pentru reporterul român de după Re­voluție, „a fost o dilemă când s-a deschis ușa către presa liberă și toți ne-am găsit într-un câmp pustiu – ne uitam într-o parte și-n alta și nu știam unde să ne du­cem“, spune Viorel Ilișoi cu vocea lui groasă. „Aici, la Iași, era un cuib de jurnaliști – eu am ajuns în redacția revistei «Timpul» și doi-trei ani aici am scris reportaj. Aici m-am format, pe lângă oameni pe care deja îi admiram de la distanță – Nichita Danilov sau Dorin Spinea­nu.“ N-ai cum să nu te gândești la redacția de altădată drept un cuib fantastic în care se coceau povești și anecdote, fără să simți o umbră de invidie.

Subiectul ratat, salvat de „imaginația prostului“

Când vine vorba despre reportaje ratate, cei trei jurnaliști par să nu se mai oprească din enumerat. Viorel Ilișoi începe, încetișor și așezat, să descrie locul, spațiul și timpul în care povestea (celebră, printre toate ale lui) i s-a întâmplat. Din sală, vocile oamenilor din scaune încep să șoptească: „strălucitor-strălucitor“. Și nimeni nu-i dezminte. Îl găsim imediat pe Viorel Ilișoi trimis în Republica Moldova, să documenteze o poveste. Cu diurna gata să fie cheltuită pe alcool, se cazează la un hotel micuț și începe să-și cumpere „un coniac destul de slab, aproape ca un suc“, care-l adoarme adânc vreo două zile. „Strălucitor“, numele „otrăvii“, trece publicul prin râs către povestea lui Eugen Istodor care, salvat de (așa cum îi place să spună), „imaginația prostului și-a celui care rămâne mereu în urmă“ o scoate, în final, la capăt din pățania lui.

Aceasta din urmă nu-i altceva decât o întâmplare rememorată în care el, tânăr gazetar, merge să facă teren pentru un text de o pagină, cu unul dintre primarii unui sat din provincie. După ce stă la povești cu personajul ore întregi, află că: „Bă, chiar ești prost. Primarul nici măcar nu-i în localitate – sunt frate’su“. Fără să se ascundă în spatele prostiei și fără să mear­gă înapoi cu o pagină goală, n-a avut de făcut decât să „admit că sunt prost. Atunci, dacă prostia ți se repetă și dacă reușești să spui frumos, cu verb, că ești prost – scrii despre asta. Te folosești de imaginația prostului“. Nimeni din sală nu scapă de criza de râs pe care jurnalistul o declanșează vorbind despre stângăcia gazetarului aflat la început de drum.

Și, când credeai că nimic nu poate s-o întreacă, apare povestea reporterului de război, care, după ce-a lăsat redacția să cheltuie câteva mii de dolari pe o firmă de securitate care să-i apere în zonele periculoase pentru documentarea unui subiect, află că personajele lui cer, ca să-i vorbească, sume atât de mari de bani, încât nici măcar nu și le-a putut imagina vreodată.

La limită, la Roman

Ce nu și-au putut imagina vreodată cei din sală a fost tot un răspuns al lui Adelin Petrișor. Cu o imagine de jurnalist de război feroce, pe care-o bagă în întuneric singur, plin de haz, afirmând că „jurnaliștii de război sunt cei mai puturoși“, pentru că nu fac decât „să aștepte poveștile să vină peste ei“, e primul care lasă vocea sălii pradă râsului incontrolabil. „Era să mor – da“, vine exemplul lui concret de situație limită. Continuarea însă, greu de prevăzut, apare imediat: „era să mor la Ro­man“. Împreună cu un coleg, în­tr-o dacie veche, grăbind pe dru­­mul București-Roman către un subiect, grăbiți să mai economisească timp, au ajuns victimele unui accident. De parcă șocul că războaiele nu l-au biruit și l-a biruit puțin o dacie nu era destul, când s-a văzut conștient și-a încercat să se miște, nu și-a recunoscut propria mână care atârna pe lângă scaun. „Am zis: vai de mine, a murit producătorul!“ Apoi și-a recunoscut ceasul și s-a alarmat. „Mi-am ridicat ușor mâna cu mâ­na cealaltă, am ieșit din ma­șină și m-am așezat pe marginea drumului, așteptând o am­bu­lanță.“ Când au venit, i-au luat la spital și „pe mine m-au așezat pe un scaun înalt, de n-ajungeam cu picioarele la pământ“. Până să apară cineva avizat cu medicamente proaspăt cumpărate de la farmacia cea mai apropiată, doam­na asistentă l-a rugat să-și țină mâna și să-și dea jos tricoul. „Eu am rugat-o să-l taie, că eu chiar nu pot să o mișc. Atunci s-a uitat la mine și-a zis: ei, mamă, cum să tai așa tricou frumos?“ Peste noap­te s-a dus la Bu­curești, unde-a fost operat.

Râsul nu-și mai găsește astâmpăr și, deși o situație limită așa sigur n-ai trăit, te uiți când pe scenă, când prin sală și-ți spui că trăiești și tu acum drama ta – FILIT se termină și, din nou, aflat la răscrucea cititorului îndrăgostit de tot ce înseamnă cuvânt, n-ai să mai ai nimic de făcut. De­cât să-l aștepți cuminte pe următorul.

FOTO: FB FILIT Iași