În Contraviața, ca în atâtea alte romane ale sale, dacă nu cumva ca în aproape toate, tema principală e (tot) viața sau, mai bine zis, felul în care viața complotează împotriva ta (uneori în timp ce pare că-ți zâmbește) pentru a te pune cu botul pe labe. Dar nici un roman al lui Roth nu are o unică obsesie.
Aici, cea de-a doua e identitatea, o prezență constantă în cărțile sale, în speță identitatea evreiască, americano-evreiască, ca să fim mai nuanțați, și ce înseamnă ea raportată la cea israeliană și la cea non-evreiască, de goy (folosind un termen idiș). Dar nu orice goy, ci unul trăitor în Marea Britanie. Iată și un citat edificator care înglobează ambele teme: „Circumcizia are tot ce nu are pastorala și, după părerea mea, reafirmă ce-i cu lumea asta, și anume, nici vorbă de unitate și armonie. Circumcizia demască, destul de convingător, minciuna visului din pântec despre viața în superba stare a preistoriei inocente, idila emoționantă a trăirii «naturale», nestânjenite de ritualurile născocite de om. Să te naști înseamnă să pierzi toate acestea. Mâna grea a valorilor umane cade asupra ta de la bun început, revendicându-și organele tale genitale“.
Spre deosebire de Pastorala americană, M-am măritat cu un comunist sau chiar Teatrul lui Sabbath, toate scrise în anii ’90 (poate decada cu cea mai amplă și profundă respirație din viața scriitorului), Contraviața nu-și propune acea panoramare a societății americane întinsă pe decenii întregi la care excelează în general scriitorii americani, ci tinde să-și concentreze energiile asupra experimentului literar postmodernist și a felului în care acesta poate induce în eroare, dar și provoca, chiar încânta cititorul. Este vorba despre relația dintre cei doi frați Zuckerman: Nathan, autorul prin excelență, recunoscut și prolific, și Henry, dentist de succes în New Jersey, dar altfel un anonim, familist și afemeiat convins cam în aceeași măsură. În primul scenariu al intrigii, accentul cade pe Henry. La nici 40 de ani, acest Don Juan mai degrabă timid cu femeile, dar dispus cam tot timpul să-și înșele soția, își vede viața sexuală pusă pe butuci când, diagnosticat cu o afecțiune a inimii, este nevoit să înceapă administrarea unui medicament care-l lasă fără darul cel mai de preț al ființei sale: erecția. Acest efect secundar îl determină pe priceputul și imoralul dentist fie să forțeze o operație pe cord cu risc destul de mare (și pe care doctorii nu i-o recomandă), fie să caute alinare în credință. Situație în care va decide să-și părăsească familia (și amantele), pentru a emigra în Israel, recurgând, altfel spus, la aliyah. Dar nu oriunde în Israel, ci tocmai în pustiul Iudeii (biblice), într-o colonie din Cisiordania (West Bank în original) condusă de Mordecai Lippman, un fanatic israelian de dreapta, care vede în orice acțiune a arabilor atât o provocare, cât și o ocazie de a răspunde înzecit.
Plecat pe urmele lui Henry, în încercarea de a-l convinge să se întoarcă acasă, la familie, Nathan, aparent fratele cu capul pe umeri, se pomenește devenind interlocutorul a tot felul de personaje meshuga, adică nu tocmai în toate mințile, care țin morțiș să-l familiarizeze cu problemele lor personale, dar și cu cele ale Israelului în general. Unul, de exemplu, este de părere că Yad Vashemul ar trebui demolat „în numele viitorului evreiesc“, pentru că „am pribegit aproape patruzeci de ani prin pustia cumplitei noastre dureri. Acum a sosit timpul să încetăm a plăti tribut memoriei acelui monstru cu Memorialul nostru“. Și, cu litere mari, pentru că ce citim este un manifest: „ISRAELUL NU ARE NEVOIE DE HITLERI PENTRU DREPTUL DE A FI ISRAEL! EVREII NU AU NEVOIE DE NAZIȘTI PENTRU A FI EXTRAORDINARUL POPOR EVREU! SIONISM FĂRĂ AUSCHWITZ! IUDAISM FĂRĂ VICTIME! TRECUTUL E TRECUT! NOI TRĂIM!“. „În Israel e suficient să trăiești – nu trebuie să faci nimic altceva și, când te duci seara la culcare, ești frânt“, îl avertizase un prieten pe Nathan, la o zi după aterizarea pe aeroportul din Tel Aviv, iar scriitorul nu poate decât să-i dea dreptate.
Prima carte în care Roth experimentează cu amplitudinea narativă
Dar, așa cum sugeram mai devreme, provocarea cea mai mare a cititorului este dacă ceea ce citește face parte dintr-un roman scris de Nathan Zuckerman sau reprezintă o realitate exterioară acestuia. Asta, bineînțeles, dacă facem abstracție că ce citim chiar face parte dintr-un roman, cel pe care îl ținem în mână. Ce vreau să spun este că, tocmai când credeam că avem de-a face cu un roman picaresc (se zboară mult în Contraviața, din Statele Unite în Orientul Apropiat, dar și în Europa și Regatul Unit), ne trezim că, „în realitate“, cel care a murit nu e Henry, cum am fost lăsați să credem pentru mai bine de jumătate de carte. De altfel Henry nici măcar nu a ieșit din New Jersey-ul natal, ce să mai vorbim despre o emigrare în Israel. Nathan a emigrat, el era cel bolnav de inimă și torturat de lipsa unei erecții. Tot el a decis să se opereze, ca ulterior să moară stupid și ironic după niște complicații. Decesul lui Henry este doar ficțional, parte dintr-un roman rămas neterminat și pe care mortul imaginat îl găsește imediat după moartea cât se poate de autentică a fratelui său. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost suficient de deconcertante, ultimul capitol al cărții ni-l înfățișează din nou pe Nathan, în viață, bolnav de inimă și impotent, dar cumva împăcat cu noul său statut. Îl găsim la Londra, în compania Mariei, o frumoasă englezoaică, deja soție și mamă, cu care și-ar dori să aibă un copil, bineînțeles după ce ea își va părăsi actualul soț. Așadar, un Nathan îndrăgostit până peste urechi, ațâțat nu atât de trupul noii sale amante (pe care n-o va putea avea niciodată), cât de tonurile vocii ei hipnotice, cum o numește, și dispus să treacă peste antisemitismul destul de nevoalat al viitoarei posibile soacre (și al locului în genere), dacă asta înseamnă că se va putea bucura de compania minunatei ei fiice.
Contraviața nu se citește pentru a clarifica toate aceste aparente contradicții (nici nu vor fi vreodată clarificate), ci se citește în pofida lor. Pentru că, dincolo de ele, atât subiectul, cât mai ales scriitura lui Roth sunt fascinante și, odată începută, cartea se lasă cu greu pusă deoparte. Evocarea Israelului, a eternului conflict israeliano-palestinian, identitatea evreului în America, în Anglia și în Israel, viața ca act artistic și scrisul ca mod de viață, drama bărbatului impotent, dar încă tânăr și care nu poate accepta ceea ce i se întâmplă, picanta ștergere a granițelor dintre adevăr și iluzie, realitate și ficțiune (din păcate nu și dintre culturi și popoare) și nu în ultimul rând superba erudiție și poftă de scris ale lui Roth sunt tot atâtea motive pentru a citi Contraviața, prima carte, spunea scriitorul odată, în care acesta a început să experimenteze cu amplitudinea narativă, în detrimentul comprimării pe care și-o însușise atât de bine. A rezultat, deci, această metaficțiune în cel mai postmodern sens al cuvântului, făcută din bucăți, vorba lui Lodge despre H.G. Wells, din bucăți cât se poate de suculente, amuzante și necruțătoare, care te provoacă și te intrigă la fiecare pagină, încât când ai terminat cartea simți doar că vrei s-o iei de la capăt.
Philip Roth, Contraviața, Polirom, 2017