Pentru al doilea an consecutiv, am fost invitată de Parlamentul European la evenimentul prilejuit de anunțarea Premiului LUX. Evenimentul a constat în ceremonia propriu-zisă și un seminar, și a avut loc în 14 noiembrie 2017. În acest an Premiul LUX a fost obținut de un film de debut, Sámi Blood, de Amanda Kernell. Această coproducție suedezo-norvegiano-daneză, povestea unei tinere lapone crescătoare de reni care luptă să se emancipeze în anii ’30, a învins celelalte două filme din Competiție – favoritul BPM (Beats Per Minute) al francezului Robin Campillo și coproducția germano-bulgaro-austriacă Western, regizată de Valeska Grisebach. Un premiu e un premiu, dar mai important e aici faptul că toate cele trei filme alese din Selecția Oficială în Competiție au fost traduse în cele 24 de limbi ale Uniunii Europene și vor fi proiectate în cadrul LUX DAYS (Zilele Filmului LUX) în cele 28 de state membre UE.
Am reținut de la seminarul pentru presă că Parlamentul European a susținut producția a 900 de filme, dar că media de filme distribuite e doar de un sfert; am mai aflat că doar 8% din aceste filme sunt distribuite în afara Uniunii Europene și că există o propunere legislativă care să crească procentul de filme europene arătate de televiziunile publice la 20%. Anul viitor e consacrat de Parlamentul European Anul Patrimoniului European. Silvia Costa, membru al Comitetului pentru Cultură și Educație și raportor privind strategia UE pentru relații culturale internaționale în Parlamentul European, a spus că vor exista trei ramuri principale de acțiune: patrimoniul cultural, produse materiale și imateriale, respectiv sprijin strategic pentru companii creative din domeniul cultural și al audiovizualului. Ni s-a spus, de asemenea, că s-au cerut mai mulți bani pentru Programul MEDIA.
Câteva cuvinte despre filmul câștigător care a putut fi văzut la București împreună cu ceilalți doi concurenți în cadrul Zilelor Filmului LUX de la cinema „Elvire Popesco“. Sámi Blood e un coming-of-age intens care scoate la iveală discriminarea rasială asupra populației lapone și dezvăluie o pagină mai puțin cunoscută a istoriei colonialismului suedez. Împreună cu eroina filmului, Elle Marja. aflăm că despre laponi se spunea în anii ’30 că au creierul mic și că sunt animale de circ. Premiind filmul, Europa încearcă să repare această nedreptate, populația laponă fiind considerată acum pe cale de dispariție. „Primirea acestui premiu e ca o recompensă pentru generațiile anterioare de laponi care au fost tratați ca cetățeni de rang inferior. Sperăm că Uniunea Europeană va pune capăt acestui lucru, astfel încât să încetăm a ne gândi în termeni de noi și ei“, a spus la Strasbourg Lene Cecilia Sparrok, protagonista filmului.
BPM (Beats Per Minute) de Robin Campillo, care va fi distribuit anul viitor și în sălile din România, e un film militant combinat cu un love-story și care e plasat în anii ’90, când Asociația Act Up Paris avea o activitate extrem de intensă pentru apărarea bolnavilor de SIDA. Filmul a obținut Grand Prix și Premiul FIPRESCI la Cannes și a fost recent promovat în România de către regizor și protagonistul Nahuel Pérez Biscayart, fiind prezentat în Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. 120 de bătăi pe minut era favorit în acest an la Premiul LUX.
Filmat în mare parte cu actori neprofesioniști, Western urmărește o echipă de muncitori germani care sunt mutați temporar în Bulgaria pentru a lucra la un viitor baraj. Peisajul e muntos și arid, iar relațiile dintre bulgari și germani vor trebui și ele să traverseze ariditatea stereotipurilor lansate de istorie (mai ales că germanii montează drapelul țării lor încă din prima zi), până când vor face loc unei solidarități care desfide granițele. Primul care rupe acest blocaj e un muncitor care anterior a luptat în Legiunea Străină în Afghanistan și Africa. Acest western est-european e produs de Maren Ade și Jonas Dornbach prin Komplizen Films, ei fiind și artizanii filmului care a câștigat anul trecut, Toni Erdmann.
Parlamentul European organizează Premiul LUX începând din 2007, punând accentul pe filme care propun dezbateri pe teme europene. Filmele selecționate pun pe tapet diferite puncte de vedere asupra unor importante teme sociale și politice contemporane, contribuind la întărirea identității europene. Un comitet de selecție format din 21 de profesioniști din cinema alege în fiecare an filmele care intră în Selecția Oficială. În fiecare an, o treime din componența acestui juriu e înlocuită. În comitet a revenit în 2017 și Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului Transilvania, care a mai făcut parte din el în 2015 și 2016. Filmele sunt propuse pentru Selecția Oficială de către comitetul de selecție, dar pot fi înscrise de către profesioniști din cinema sau de către membri ai Parlamentului European. Comitetul de selecție decide Selecția Oficială care cuprinde zece filme (și care se anunță la începutul lui iulie, la Karlovy Vary), precum și cele trei filme care rămân în competiție (la sfârșitul lui iulie). Cele trei filme nominalizate sunt subtitrate în cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene și prezentate în cele 28 de țări din UE, în cadrul evenimentului LUX FILM DAYS. Membrii Parlamentului European văd cele trei filme și votează Premiul LUX. Filmul câștigător e apoi adaptat și pentru spectatorii cu deficiențe de vedere și auz. Spectatorii au de-acum ocazia ca până în 31 ianuarie 2018 să voteze și ei filmul lor preferat, câștigătorul urmând să fie anunțat la Festivalul de la Karlovy Vary 2018.
Aș mai vrea să descriu (știu că sună frivol, dar e o imagine care nu-mi iese din minte și care pare ruptă dintr-un film de Jacques Tati) următoarea scenă care a premers seminarul. Imaginați-vă pâlcuri de jurnaliști grăbiți, cu genți pe ambii umeri și foi de hârtie în mâini, care se ciocnesc la intervale regulate pe diferite culoare și etaje din Parlamentul European, căutând săli denumite prin litere și cifre. Toate etajele arată la fel, cu birouri mici care se varsă în holurile mai mari de la lift. Aș muri dacă aș lucra acolo, dar cineva trebuie s-o facă. Cele patru clădiri ale Parlamentului European din Strasbourg sunt niște metafore ale Labirintului. Drumul spre Centru presupune să te rătăcești și să te pierzi înainte.
Selecția Oficială Premiul LUX 2017
– A Ciambra de Jonas Carpignano (Italia, Brazilia, USA, Franța, Germania, Suedia);
– BPM (Beats Per Minute) de Robin Campillo (Franța);
– Glory de Kristina Grozeva, Petar Valchanov (Bulgaria, Grecia);
– Heartstone de Guðmundur Arnar Guðmundsson (Islanda, Danemarca);
– King of the Belgians de Peter Brosens, Jessica Woodworth (Belgia, Olanda, Bulgaria);
– Sámi Blood de Amanda Kernell (Suedia, Norvegia, Danemarca);
– Summer 1993 de Carla Simón (Spania);
– The Last Family de Jan P. Matuszyński (Polonia);
– The Other Side of Hope de Aki Kaurismäki (Finlanda, Germania);
– Western de Valeska Grisebach (Germania, Bulgaria, Austria).
Valeska Grisebach: „Am vrut inițial să filmez în România“
La Strasbourg am avut posibilitatea să stau de vorbă cu cineasta germană Valeska Grisebach, autoarea filmului Western, a cărui premieră mondială a avut loc în acest an în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes. Filmul a fost unul din cei trei finaliști la Premiul LUX.
Cât de importantă e pentru un film nominalizarea la Premiul LUX?
E foarte important și foarte onorant. În primul rând, mi se pare minunat ca filmul să fie tradus în cele 24 de limbi ale UE și să circule. Senzația mea e că, deși nu am câștigat, nominalizarea ne-a adus același premiu ca filmului câștigător. Nimeni nu are ceva de pierdut din moment ce toate cele trei filme nominalizate sunt traduse și arătate în toate statele UE.
Anul trecut un alt film german, Toni Erdmann, a fost nominalizat și a și câștigat Premiul LUX. Se întâmplă ceva bun cu cinematografia germană?
Nu știu. Pentru mine, ca cineast german, nu e ca și cum ceva foarte nou s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani față de ultimii zece sau douăzeci de ani. Ce e interesant e că în Germania se organizează compulsiv dezbateri pe tema E sau nu cinemaul german în criză? Nu cred că e chiar în criză, pentru că au apărut cineaști foarte speciali, și mai ales cineaste, cum e Maren Ade, a cărei selecționare în Competiția de la Cannes a dus cu un pas înainte discuția despre echilibrarea bărbaților și femeilor în cinematografie. Deci, din punctul meu de vedere, cred că există un anumit curent și o anumită energie în cinemaul german, dar și o tendință de separare a cinemaului mainstream de cel de artă. Cu cât e mai mare divizarea cinemaului german, cu atât mai nefericit va fi rezultatul.
Venind din România, unde s-a filmat în mare parte Toni Erdmann, sunt curioasă cum vedeți această ciocnire culturală dintre Est și Vest, mai ales că și Western e filmat într-o țară fostă comunistă.
Uneori termenul de ciocnire nu semnifică decât faptul că nu știm mai nimic despre locuri sau persoane altminteri apropiate de noi. Unul dintre lucrurile pe care le-am considerat interesante în film a fost diferența de percepție asupra a ceea ce înseamnă Europa. Europa are semnificații diferite văzută din Germania și, respectiv, din Bulgaria. Acesta a fost unul din primii pași atunci când am conceput povestea din film.
Deci ați știut de la început că povestea urma să se întâmple în Bulgaria sau undeva în Europa de Est?
Undeva în Europa de Est. Ca să fiu sinceră, inițial m-am gândit la România și am și făcut vreo trei, patru vizite în România, unde am găsit câteva locuri foarte frumoase, dar au fost câteva motive care m-au făcut până la urmă să filmez în Bulgaria. Eu și Maren suntem foarte apropiate și ea mi-a spus că, dacă aș filma în România, oamenii vor lega automat filmul de Toni Erdmann. Un alt aspect a fost că în Bulgaria am găsit ceea ce căutam, adică un fel de falsă sălbăticie – nu una reală, cât una care să le dea germanilor din film senzația de aventură, de loc ce-i îndeamnă să se comporte altfel decât la ei acasă.
Premisa de la care ați plecat a fost că veți face un western est-european?
Exact, dar nu i-aș spune eastern ca să nu se confunde cu genul eastern din artele marțiale (n. red.: deși există și un gen eastern, al westernurilor plasate în zonele asiatice ale URSS din timpul Revoluției Ruse). N-am vrut să pun atât de mult accentul pe faptul că e vorba de estul Europei, cât să pun în lumină niște elemente pe care westernul le-a lansat și pe care noi, europenii, le-am preluat.
Cum le-ați explicat filmul interpreților care erau actori neprofesioniști?
Le-am spus despre ce e vorba în poveste și le-am mai spus că totul e în scenariu, că nu există nici un risc, dar că există o doză de necunoscut pe care trebuie să ne-o asumăm. Cred că a fost vorba de curiozitate de ambele părți – până la urmă, aveam de făcut un western împreună, iar ei urmau să fie conduși de o femeie. Niciodată n-am o idee clară atunci când încep să scriu un film, ci mai mult o întrebare, o nelămurire care mă împing spre o călătorie personală. Înainte să mă apuc de scris am făcut multe interviuri cu bărbați despre situații western din viața de zi cu zi, despre unelte ș.a.m.d. Îmi aduc aminte că într-o zi am stat de vorbă cu oameni pe străzile din Berlin, încercând să găsesc bărbați pe care să mi-i pot imagina într-un western clasic. La un moment dat am ajuns pe un șantier și am găsit niște muncitori pentru care totul ține de body language. A fost interesant când am început să-i întreb dacă ar fi dispuși să vină la un interviu pentru casting. Mulți au spus: „Poate, de ce nu?“, dar când am adăugat că e vorba de un western, au zis: „Ok. Vin“. Acest detaliu a atins un punct sensibil al masculinității lor, deși am pus de la început toate cărțile pe masă: eram o femeie care făcea un western cu bărbați, eu dirijam totul.
Vi s-a întâmplat să trăiți împreună cu actorii, în timpul filmărilor, situații care se întâmplă și pe ecran?
La început m-am gândit la asta, m-am așteptat să se întâmple lucruri similare celor din poveste, dar până la urmă lucrurile n-au stat așa, pentru că am comunicat foarte mult și între noi, și cu colegii bulgari, și ne-am apropiat foarte repede. Ce m-a surprins însă, atunci când am mers prima oară în Bulgaria, a fost respectul de care te bucuri acolo ca german. Un respect ciudat, iritant uneori, față de „germanii puternici“. Cred că asta vine din al Doilea Război Mondial. Perspectiva nu e aceeași în Germania, dar în afara granițelor resimțim acest fals respect. La început nu am știut cum să gestionez aceste lucruri, dar mi-am dat seama că sunt în beneficiul poveștii. Când germanii vin prima dată în sat, sunt percepuți ca niște nemți puternici și pun în mișcare niște stereotipuri care intervin și în conflictul dintre ei.
Dar filmările au fost minunate. Mă irită filmările care merg așa cum au fost planificate și am mereu tendința să scutur lucrurile și să provoc un mic haos din care poate apărea ceva creativ. Îmi place când nu totul iese cum a fost planificat. Nu vreau să romanțez felul în care am lucrat cu sătenii bulgari, dar când le vorbeam despre ceva ce urma să se întâmple în patru săptămâni, spuneau că nu pot ști ce se va întâmpla în patru săptămâni, așa că improvizau ceva pe loc și care se dovedea perfect pentru ce doream. Pentru felul meu de a lucra asta a fost minunat.
Cum definiți dorul de casă (homesickness)?
Uneori nu e legat de un loc anume. Poate e o idee romantică, dulce-amară despre casă. Pentru personajul central al filmului, cred că acest sentiment ține de dorința de a aparține unui loc și unei comunități – lucru care se poate face și retrospectiv, dar care poate fi și un soi de proiecție în viitor (o fantezie cum ar fi să locuiești într-un loc ciudat). Pentru mine, dorul de casă ține de întrebarea de unde vin și se referă și la locuri, dar și la lucruri care m-au făcut cea care sunt azi. Uneori oamenii mă întreabă de ce aleg anumite medii foarte simple sau ușor demodate în filmele mele, iar eu nu știu ce să răspund, pentru că uneori sunt nostalgică, deși nu e vorba doar de romantism (care mi se pare adesea periculos). Mă întreb dacă nu e cumva vorba de un șablon pe care îl pun filmelor, deci de cele mai multe ori aceasta e o întrebare pe care mi-o pun mie însămi.