Cuza Vodă, 10
„El e Mișu, electrician, sudor…“ „Și la origini actor?“, întreb râzând. „Nu, doar mă mai joc, din când în când, cu scrisul și regia“, spune bărbatul cu o modestie ieșită din comun, întinzând mâinile în sus către o lampă care atârnă prinsă de niște fire în colțul unui geam uriaș. Mișu, așa cum îl știe familia Fix, sau Mihai Pintilei este omul care, în anul 2011, repeta împreună cu o echipă de teatru pentru un spectacol și n-avea un loc în care să-și permită cu toții să lucreze. Din vorbă în vorbă, a ajuns și la el faptul că pe Cuza Vodă la numărul zece exista un subsol gol, gata de închiriat. Fără să zăbovească prea mult, a și fugit să-l vadă. Dragoste la primul pas în clădire, asta a fost între Mișu și spațiul de pe Cuza Vodă, pentru că, după cum spune Stanca, „locul i s-a lipit imediat de suflet și-așa, de-atunci, a început să existe Teatru Fix în centrul Iașului, la numărul zece“.
Stanca Jabenițan a venit la Iași din Tîrgu Mureș, cum a făcut și Mișu, și e a doua jumătate care se ocupă cu găsitul unui mers al lucrurilor când vine vorba de Teatru Fix. Lucrurile administrative n-o fac să uite însă că, la bază, rămâne tot actor și încrederea cu care vorbește te face să înțelegi că nimeni altcineva n-ar ști de fapt mai bine cum să pregătească o scenă, decât cel care a mai urcat, de atâtea ori, pe una. „Sunt și eu, uneori, ca orice copil care-și dorește să desfacă bomboana“, spune șoptit, zâmbind copilărește, și adaugă imediat că „deocamdată, o desfacem construind aici un context pentru ceilalți ca noi, să poată să-și pună și ei în aplicare toate nebuniile la care se gândesc“.
Când echipa din Tîrgu Mureș a venit în Iași, a găsit aici un oraș străin de tot ce înseamnă teatru independent. Preluând modelul celor șapte teatre independente din Tîrgu Mureș, din mediul în care ei se dezvoltaseră, au încercat să-l implementeze și aici, începând să ducă o adevărată luptă cu un concept – anume cel de café-teatru, adică de teatru în cafenele, singurul cu care teatrul independent era asociat. „Cu timpul, am desprins încet-încet ideea asta din mintea ieșeană și publicul a văzut că teatrul independent e un teatru profesionist, făcut cu actori profesioniști și a început să-l înțeleagă.“ Estetica diferită, interacțiunile și forma de adresare directă, toate aduceau un spectacol minimalist în fața oamenilor care le coborau treptele către teatru. „Distanța la care eu stau acum, față de tine, poate echivala cu distanța dintre actor și spectator în teatrul independent“, zice Stanca, încercând să cuprindă, printr-o întindere de braț, întreaga lungime a măsuței din lemn dintre noi. „Practic, nu există scenă între actor și cel care-l privește, totul e mai personal.“
După ce își amintește prima lecție de vulnerabilitate a spectatorului pe care Iașul a primit-o, când s-au cunoscut, îți explică încetișor și cum s-au gândit cum să-și finanțeze ideea, ca să poată funcționa. „Am preluat tot un model din Tîrgu Mureș – o societate cu răspundere limitată, care să susțină o organizație neguvernamentală. Prima era cafeneaua și a doua era teatrul.“ Așa s-a născut cafeneaua Fix, pe lângă Teatrul Fix, în anul 2011 în acte și în anul 2012 în oraș. A început să funcționeze odată cu cea de-a patra ediție a festivalului studențesc de teatru contemporan ContemporanIS, care-a avut loc în luna mai, acela fiind și motivul pentru care, an de an, și-a sărbătorit aniversarea pe data de șapte mai. Tot atunci, echipa a deschis și sala de teatru, delimitată prin niște uși mari și verzi de lemn, căreia îi erau destinați 100 de metri pătrați din subsol, restul de 50 fiindu-i alocați cafenelei. „Aveam o cafenea micuță și un teatru și ăsta-i raportul pe care vrem să-l păstrăm și aici, deși dimensiunile momentan sunt inversate.“
Bucium, 34
Aici e un copil. Nu un copil cu mânuțe, care aleargă și gângurește. Ci unul care face gălăgie din când în când și care-i convinge pe toți cei din jurul lui să zâmbească. În special pe părinți, adică pe Stanca și Mișu, care se uită la el ca la o ciudățenie sau ca la un lucru ireal și fragil. Hala Fix, căreia adresa din certificat îi indică un loc din Baza 3, pe strada Bucium, la numărul 34, într-una dintre fostele hale ale fabricii de mobilă Moldomobila, s-a născut anul acesta. Încă nu știe să meargă prea bine și mai are multe de învățat până la o adevărată intrare în societate, dar „trece prin etape, împreună cu ieșenii“. Pentru că vechiul Teatru Fix începuse să-și dorească un spațiu deasupra pământului și „pentru că proprietarul de acolo a venit cu un alt tip de contract, căruia nu-i puteam face față“, mutatul într-o casă nouă a devenit, practic, prilejul cel mai bun să facă pasul pe care de multă vreme și-l doreau.
„Anul trecut, când ne-am mutat aici, am zis că eram singurii nebuni. Următorii au fost cei de la Teatru Fix, care stau și bocănesc aici în hală de vreun an și ceva“, spune Alexandru Bogdan Paicu, managerul celor 14 ateliere care și-au găsit casă la Hubrica, în hala vecină. Așa a ajuns ca, în stânga liniei ferate care desparte clădirile uriașe ale fostei fabrici, să se înșire într-o ordine perfectă măsuțe și scaune din lemn, aduse de pe terasa de la Cuza Vodă. Dacă nu intri pe la poarta principală, care dă în trotuarul din stradă, și înconjori puțin clădirile, o să ți se pară că intrarea în Teatru Fix se face printr-o galerie de artă, de care s-au ocupat tot vecinii de alături, în cursul anului, când au pus la cale reuniuni de artiști locali și stradali în două mișcări care s-au numit Gathering 1 și Gathering 2 și au dat o viață nouă fiecărui colț mai chinuit de perete. Un gândac uriaș în plină transformare, un scaun în cădere sau o zebră care te privește în ochi, blajină și cuminte, acesta-i personalul care te invită și te așteaptă la noul teatru din hală.
„Dacă ne-a fost teamă că nu o să ajungă nimeni la noi? Oho-ho, sigur că ne-a fost!“, spune Stanca puțin repezit, de parcă unul dintre norii negri pe care doar ea îi știe și-i alungă de deasupra capului tocmai a dat o fugă înapoi și s-a instalat deasupra băncuței pe care stă. Își așază părul blond-argintiu peste gulerul hainei groase, de ger, și-mi spune aproape șoptit, dar cu un glas plin de seriozitate: „Știm că iar facem o chestie cu care, probabil, greu o să se obișnuiască oamenii – mutăm cultura din centru. Prima dată am adus aici teatrul independent și tot ceea ce înseamnă el și o să continuăm cu demersul nostru de conștientizare asupra acestui fenomen. Acum doar ne-am mutat la un alt nivel“. Își sprijină capul într-o mână și se uită, cu ochi aproape uimiți, către clădirea care se întinde în dreapta cât vezi cu ochii. Exteriorul clădirii e alb și ferestrele care și-au făcut loc în pereți au rame robuste, negre. Prin ele poți să vezi câteva siluete cum urcă, pe un șir de trepte interioare, către ceva ce arată, de departe, ca un etaj dichisit. „De un an, de când am închiriat spațiul aici, am început să-i punem, încet-încet, pereți.“ Hala Fix, deși are aceiași oameni care se ocupă de ea, nu respectă în totalitate planul strategic al teatrului de dincolo, ci în noul spațiu vrea să viețuiască un centru mai amplu de artă contemporană. „Primordial este teatrul, însă pentru noi e important ca în tot spațiul ăsta să existe mai multe forme de artă“, spune convingătoare. Proiectul e gândit să aducă la un loc două săli de teatru, una de evenimente, o sală de workshopuri și una de expoziție. Până în prezent, numai din fondurile lor proprii, părinții Halei Fix au reușit să transforme în spații aproape funcționale o sală de teatru (cea mai mică dintre cele două planificate) și un spațiu destinat evenimentelor. „Toată lumea când intră în spațiul nostru este impresionată, în primul rând, de dimensiunea lui“, se-aude vocea Stancăi aproape chicotind; „până și noi, când îl privim, avem un nod în gât. Îi vedem însă potențialul și știm ce vrem să facem cu el“.
Ce vor să facă cu el e ceva departe de ideea unei afaceri. Duce mai curând spre amenajarea unui cuib al artiștilor, departe de haosul din mijlocul târgului, în care să poată repeta și pe care să-l poată folosi drept spațiu de expresie, așa cum își doresc. Atunci când îmi vorbește, Stanca-mi spune că ea se vede drept „o mămică sau o bunicuță“. A adoptat ușor metafora asta a halei-copil, chiar dacă „Mișu e cel care-a găsit-o“ și, din glumă în glumă, parcă-ți dai seama și de unde vine toată energia familială care dă suflet întregului loc. Însă spiritul locului nu-i dat doar de valul de energie al oamenilor, ci și de lucrările murale de care te izbești din momentul în care pășești în hală. În dreapta ușii, de sub conturul unei pălării uriașe, Caragiale pare să vegheze mersul lucrurilor prin niște întrebări, parcă menite să testeze vizitatorii. N-ai răgaz să te dezmeticești la vederea pereților, că citești: „Vrei să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe“. După ce te hotărăști în ce categorie te încadrezi și-ți alegi unghiul din care ai s-o privești, faci stânga și te îndrepți către portretul uriaș al unui chip de copil, căruia în loc de corp îi servește o ușă larg deschisă. „Asta e sala mare de teatru, pe care încă n-am amenajat-o.“ Printre bucăți de carton, rânduri de scaune strânse pe care s-a așezat praful din urma construcțiilor și saci de ciment, stă o căsuță făcută din niște plăci subțiri de lemn. „E căsuța lui Mișu, adică el a făcut-o. Când am început să construim aici, el a început să sudeze și-a văzut că-i place, așa că a făcut asta.“ Stanca râde și, în timp ce privim către casa din mijlocul sălii de teatru, îmi spune că la crearea galeriei care s-a întins definitiv pe pereți au participat atât artiști consacrați, cât și elevi de liceu, care n-au mai lucrat pe suprafețe atât de mari niciodată. „Ne-am consultat cu Alex Paicu în ceea ce privește conceptul și am ales împreună o temă generală, pentru că n-am fi vrut să intervenim deloc peste creația cuiva, am vrut ca toată lumea să aibă cât mai multă libertate.“ Așa s-a născut ceea ce vecinii lor de la Hubrica au numit Gathering 3 – o mișcare care a reușit să strângă peste 40 de artiști în fosta fabrică de mobilă și care, din dorința de-a participa la construcția unui astfel de mediu, au pus pensulă lângă pensulă și spray lângă spray, până au umplut întregul hol și spațiul de evenimente, până în tavan. Lucrările lor, siluete, citate, pixeli sau reprezentări grafice, „pe care Alex, când l-am întrebat, mi-a spus că pot să le numesc oricum, «numa’ să nu-i spun pictur㻓, se întâlnesc sub tema generală a artei stradale și toate sunt perfect amplasate în spații parcă ideal croite pe măsurile lor.
1000 la Fix
„«De ce vă tot încăpățânați să faceți asta?», ne întreabă oameni din toate părțile și eu le zic: «Habar nu am, nu știu; e ceva acolo, un motor care ne duce mai departe. E ceva asemănător credinței. Noi credem într-o idee.»“ Stanca își înghesuie mâinile în buzunarele adânci ale hainei bleumarin și bărbia și-o afundă mai adânc în fular. De afară se-aud motoarele unor motociclete și câini care latră. Oamenii se văd venind dinspre stradă, coborând treptele mici care dau spre trotuar și înaintând în grupuri mici pe aleea care dă spre intrarea în hală. E duminică seară și se-apropie ora la care Stanca, Mișu și marea lor familie de la Fix au invitat cam 1.000 de persoane. Le așteaptă cu muzica celor de la The Mono Jacks pe fundal, cu pahare pline cu ceai fierbinte din care ies aburi și cu inimi care bat din ce în ce mai repede, lăsând să se strecoare afară din ele optimism și bucurie. „1.000 la Fix“ e un eveniment pe care l-au propus „astfel încât să ne vedem cu cât mai mulți oameni în locul ăsta și să ne cunoaștem între noi. Am vrut să spunem 1.000, doar așa, să fie substanțial pentru loc, să se simtă împlinit.“ Pletele i se mișcă când într-o parte, când în cealaltă și privirea îi fuge înspre sala de evenimente, în care încep să apară oameni. În fața ușii, prin geamuri se văd oameni cât poți cuprinde înainte cu vederea. „Scopul practic al evenimentului este că încercăm și ne dorim să derulăm o campanie de crowdfunding în luna decembrie. O campanie bună are și un clip bun și n-am fi văzut acest proiect al comunității decât cu oameni – așa că-i vom filma și vom folosi cadrele drept film-suport pentru ce va urma.“ Fără să se fi gândit la un flashmob, ci doar la câteva activități foarte simple, pe care să le facă împreună, Stanca zâmbește și-mi spune că, până la urmă, știe că-i și un test pentru ieșeni; un test de „merg până acolo“. Și cine a venit, n-a venit degeaba, ci ca să scoată de sub cheie și cele două surprize pe care gazdele au ținut să le împartă cu noii lor prieteni – o cântare și o veste: „Îi avem pe prietenii noștri din București, cei de la Soul Serenade, și avem de spus și faptul că, începând de acum, Hala Fix se va bucura de susținerea festivalului «Rocanotherworld»“.
„O mândrețe de actor ești!“, îi spune un băiat celui din fața lui, care dintr-un salt îl prinde de umăr. „Dacă mi-e frig? Ei, eu sunt electrificat, m-am racordat la energia de aici“, îi zice celălalt râzând, acoperind murmurul vocilor și muzica de pe fundal. Privești lumina și fericirea pe care Stanca o are în priviri când vede cum familia se mărește, te uiți la zecile de oameni care se perindă îmblânzind gradele în minus cu un soi de căldură sufletească aproape contagioasă și-ți spui în minte că, la finalul serii, nu poți să-i mai lași să spună că they need the crowd to get the funding, pentru că mulțimea are, de fapt, nevoie de ei. Și-au apărut chiar la Fix.
Foto: Diana Butnaru