Decizia juriului condus de Tom Tykwer de a da Ursul de Aur unui outsider – filmul Adinei Pintilie Nu mă atinge-mă – a luat pe toată lumea prin surprindere. O dată că acest gen de film, un amestec în cantități neclare de ficțiune și non-ficțiune, a fost o noutate absolută pentru Competiția festivalului desfășurat între 15 și 25 februarie 2018, neobișnuită nici cu documentarele pur-sânge.
Au mai fost documentare în competiție în anii trecuți (nu multe) și doar în 2016 Fuocoammare de Gianfranco Rosi (despre refugiații care ajung pe Insula Lampedusa) devenea primul documentar distins cu Ursul de Aur, de juriul prezidat de Meryl Streep.
În acest an prima mare surpriză a fost că filmul experimental al Adinei Pintilie a fost luat în cea mai importantă secțiune, consacrată numelor mari și temelor importante, în loc să fie introdus în Forum, secțiune destinată inclusiv experimentelor non-fiction. Au contat, cred, tema filmului, dar și faptul că era realizat de o femeie. După premiera mondială au apărut reacții de tot felul, de la foarte proaste la foarte bune. Era de așteptat, deoarece filmul forțează limitele spectatorului. E dificil mai ales pentru felul în care pune în discuție noțiunile de ficțiune și nonficțiune decât pentru scenele de nuditate sau BDSM. Cred că acest melanj îl face destabilizator. E un film imperfect și poate părea respingător dacă anumite scene ar fi scoase din context, dar montajul îl transformă într-un proces de căutare a autenticității ce acționează subtil și asupra spectatorului.
Ursul de Aur e binevenit pentru această regizoare talentată și tenace, deși el vine la pachet cu ecourile negative din România ale celor care n-au văzut filmul, dar sunt deja împotriva lui. Îmi pare rău că juriul nu a dat până la urmă nici un premiu unui film foarte bun, U-July 22, de Erik Poppe, reconstituire în timp real a masacrului de la Utoya din 22 iulie 2011, soldat cu moartea a 77 de copii și tineri. Cu un alt juriu am fi avut alt palmares. Este clar că palmaresul de acum reflectă gusturile președintelui juriului, cineastul german Tom Tykwer. Nu pot comenta Grand Jury Prize-ul acordat filmului polonez Twarz/ Mug, pentru că nu l-am văzut. Nimic din ce a făcut Małgorzata Szumowska până acum nu mi-a plăcut, iar această satiră despre Polonia de azi văzută prin ochii unui bărbat care primește o nouă față după un accident a avut și el o primire amestecată din partea presei anglo-saxone de specialitate. E ciudat, însă, că juriul i-a scos pe norvegieni de pe listă, dar a dat în schimb două premii filmului paraguayan de debut The Heiresses/ Las herederas, de Marcello Martinessi. Ce e mai ciudat e că unul din aceste premii e Premiul „Alfred Bauer“, care se acordă unui film ce deschide noi perspective. Nu e cazul cu Las herederas, un film mai degrabă clasic, deși bine făcut, despre o femeie în vârstă și de familie bună, silită să înceapă să muncească și să dea depresia la spate atunci când iubita ei intră la închisoare pentru datorii. Mă așteptam ca doar interpretarea Anei Brun să fie premiată, dar dacă te uiți la întreg palmaresul constați că cele mai importante trei premii s-au dus la filme realizate de femei sau despre femei.
Ana Brun n-a avut concurență la interpretare feminină, iar în acest an rolurile masculine au fost și mai puțin șterse, juriul premiind în lipsă de altceva prestația tânărului Anthony Bajon care în La Prière/ The Prayer, de Cedric Kahn, joacă rolul unui dependent de droguri internat într-un așezământ condus de biserică.
Am ratat și Isle of Dogs, care a fost proiectat înainte să ajung eu la Berlin. Filmul care a deschis anul acesta festivalul (al doilea film al lui Wes Anderson care îl deschide, după The Grand Budapest Hotel) a avut cronici foarte bune și a condus topul criticilor din Screen Daily. Oare de ce filmul norvegian, turnat printr-un tur de forță în câteva zile dintr-un singur cadru, după o pregătire minuțioasă și cu actori neprofesioniști, nu se califică nici pentru acest premiu? (Înaintea ceremoniei, de fapt, speram ca juriul să-i dea Premiul de regie Adinei Pintilie, dar faptul că U-July 22 a fost sărit cu totul din schema mi se pare nedrept, de aia mă și repet.)
Premiul pentru contribuție artistică deosebită acordat Elenei Okopnaya pentru scenografia și costumele din Dovlatov, de Alexei Gherman, Jr, a fost, în schimb, acordat pe merit. Doar prin scenografie și prin imagine iese în evidență această biografie cuminte a scriitorului disident Serghei Dovlatov, care a murit prematur în 1990 (în SUA), la un an după ce opera sa a început să fie publicată în Rusia.
Până la urmă, palmaresul a salvat ediția. Nu e de mirare că sunt critici cunoscuți (Peter Bradshaw de la „The Guardian“ de pildă) care și-au pierdut răbdarea. Deja de prea mulți ani Competiția festivalului include în cea mai importantă secțiune filme pasabile sau de calitate îndoielnică. Nu sunt de acord cu ce a scris Bradshaw despre filmul Adinei Pintilie, deși e dreptul lui să nu-i placă un film, dar cred că la el s-a vărsat paharul unor frustrări mai vechi legate de selecție.
Eu văd Ursul de Aur acordat filmului celui mai inovator și curajos din Competiție ca pe o invitație clară de a schimba ceva în acest festival ruginit. Asta am înțeles printre rânduri și din ce a spus juriul pe scenă când i-a înmânat Adinei Pintilie trofeul. Oricum, 2019 va fi ultimul an când Dieter Kosslick va mai fi director artistic al festivalului. Anul trecut, un grup de cineaști germani au semnat o petiție cerând înnoirea Berlinalei. Acest Urs de Aur spală puțin și onoarea șifonată a lui Kosslick, dar, oricum ar sta lucrurile, el e o victorie pentru cinematografia română și ar trebui sărbătorită ca atare. Cei mai idealiști pot chiar spera că acest trofeu va provoca o schimbare în cinematografia română. Nu știu dacă el poate scutura osificatul Centru Național al Cinematografiei (unde filmul n-a primit finanțare din prima, de asta a și fost blocat doi ani), dar cred că va face o breșă în Noul Cinema Românesc, încurajând tinerii cineaști să îndrăznească să-și caute vocea lor dincolo de poncife. Cât despre schimbările de mentalitate provocate de tema filmului… mai vorbim peste câteva decenii.
PALMARES BERLINALA 68
– Ursul de Aur – Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not, de Adina Pintilie (România, Germania, Cehia, Bulgaria, Franța)
– Ursul de Argint și Marele premiu al juriului – Twarz/ Mug de Małgorzata Szumowska (Polonia)
– Ursul de Argint și Premiul „Alfreld Bauer“ – The Heiresses/ Las herederas, de Marcello Martinessi (Paraguay)
– Ursul de Argint și Premiul pentru scenariu – Manuel Alcalá și Alonso Ruizpalacios pentru Museo/ Museum, de Alonso Ruizpala-cios (Mexic)
– Ursul de Argint și Premiul pentru regie – Wes Anderson pentru Isle of Dogs (SUA)
– Ursul de Argint și Premiul pentru interpretare feminină – Ana Brun pentru The Heiresses/ Las herederas, de Marcello Martinessi (Paraguay)
– Ursul de Argint și Premiul pentru interpretare masculină – Anthony Bajon pentru La Prière/ The Prayer, de Cedric Kahn (Franța)
– Ursul de Argint și Premiul pentru contribuție artistică deosebită – Elena Okopnaya pentru scenografia și costumele din Dovlatov, de Alexei Gherman, Jr. (Rusia, Polonia, Serbia)
Interviu cu Adina Pintilie
„Acest film te provoacă să pui sub semnul întrebării etichetele și prejudecățile“
Nu mă atinge-mă (în engleză Touch Me Not) încețoșează granița dintre realitate și ficțiune. La conferința de presă de la Berlin, Adina Pintilie a spus că „ficțiunea a fost plasa de siguranță de care am avut nevoie pentru a susține realitatea“, dar prin asta nu ne-a lămurit cum a făcut să ajungă la această formă aiuritoare („Cum Dumnezeu l-ați montat?“, a întrebat un jurnalist la conferința de presă de după ceremonia de premiere). Filmul e vorbit în engleză și are o distribuție internațională formată din britanica Laura Benson, bulgăroaica Irmena Cicikova și islandezul Tómas Lemarquis (lansat cu Nói albinói de Dagur Kari), toți trei actori, dar și din neprofesioniști cum e Christian Bayerlein (care suferă de paralizie musculară spinală), iubita lui Grit Uhlemann, Hanna Hofmann (un transsexual care lucrează și în imobiliare, și ca escortă), și Seanie Love (un fel de terapeut din interiorul industriei sexului). Am realizat interviul de mai jos la Berlin, a doua zi după premiera mondială a filmului.
Ai știut de la bun început că filmul va fi un proces?
Da, acesta a fost planul. A fost un proces lung la care am lucrat cu intermitențe, pentru că sunt de asemenea și curatorul Festivalului Internațional de Film Experimental din România și mai am și alte joburi. Nu a mers ca un proiect obișnuit de ficțiune. În principal, prima prioritate a fost să stabilim un mod de lucru. Filmul e o explorare personală, dar și un mod de a descoperi lumea prin cinema. Nu e vorba doar despre a înțelege ceva despre noi făcând filmul, ci și despre un act de comunicare, de a împărtăși experiența noastră cu privitorul. Filmul e o oglindă pe care o punem în fața spectatorului, invitându-l să-și reconsidere ideile despre intimitate și frumusețe.
Ce criterii ai folosit în alegerea interpreților?
Castingul a durat aproape doi ani, timp în care am tot căutat oameni cu care să încep un laborator. Nu neapărat actori în adevăratul sens al cuvântului, ci oameni suficient de deschiși și de curioși în legătură cu ei înșiși care să înceapă această cercetare împreună cu mine și, de asemenea, care să fie motivați să împărtășească asta și cu spectatorul. Știi care e motivația lui Christian?
Ieri, la conferința de presă a spus că e preocupat de tema intimității.
A mai spus la unul dintre primele noastre interviuri de documentare din 2013 (de atunci îl știu) ceva de genul: „Nu mi-e frică dacă filmul sau eu însumi vom fi atacați. Cei care ne vor ataca sunt cei care ne consideră pe noi, persoanele cu dizabilități sau cu abilități diferite (disabled sau differently abled people), oameni slabi de care trebuie să ai grijă și care nu au legătură cu sexul. O astfel de acțiune mi se pare discriminatoare și arogantă“. Și a mai spus: „Pentru mine e foarte important să-i fac pe oameni să vadă că persoanele cu abilități diferite au aceleași nevoi și dorințe la fel ca oricine altcineva. Am dreptul să mă bucur de corpul meu și să mă prezint ca o ființă sexuată“.
Christian e o persoană foarte deschisă și o portavoce pentru cei cu dizabilități. De fapt, discuția de bază pleacă de la diferența dintre o persoană cu dizabilități și una cu abilități diferite. E o întreagă dezbatere aici pentru că, dacă spui persoană cu dizabilități, înseamnă că spui că ar avea o problemă. Dar Christian, care așa s-a născut, spune: „Nu mă pot raporta la un alt fel de corp, trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu îl consider anormal, ci diferit de normă“.
Ne dorim ca la un moment dat să facem un proiect cu tablouri vivante după picturi celebre cu Venus, unde Christian să fie Venus. Vrem să explorăm ideea frumuseții diferite de normă, a corpului diferit de normă, a unor moduri de experimentare a intimității care se situează dincolo de normă. E foarte ușor să pui etichete, dar acest film îți propune tocmai asta, să pui sub semnul întrebării etichetele și prejudecățile.
Care a fost prima idee de la baza filmului?
Am spus-o și în film, și la conferința de presă, așa că deja mă simt ca un robot: când aveam 20 de ani, credeam că știu totul despre ce înseamnă frumusețea și despre cum ar trebui să funcționeze intimitatea, dar, după 20 de ani de viață adevărată, am descoperit că adesea nu pot înțelege comportamentul oamenilor. Filmul a pornit ca o nevoie de a re-învăța, de a descoperi cum trăiesc oamenii intimitatea. Nu aș fi crezut niciodată că voi găsi o conexiune autentică într-un fetish club, dar mi s-a întâmplat. Am fost în perioada de documentare în mai multe asemenea cluburi și mi s-a întâmplat. Mai ții minte momentul Shibari din film? Acesta e un cuplu (aș putea face un film întreg cu el) format din doi artiști (un el și o ea). Ce fac ei e la granița dintre sexualitate și performance. E și o formă de intimitate pentru ei, dar și o formă de artă. Acesta a fost un moment foarte intens. Când l-am filmat, ar fi trebuit să fie două aparate care să filmeze în același timp în două colțuri diferite ale clubului, dar toată lumea a venit să se uite la momentul Shibari, inclusiv operatorul și echipa cealaltă. A fost o clipă de grație, dar din păcate n-am avut decât două minute pentru ea în film.
Au existat personaje pe care le-ai înțeles mai greu?
Cred că înțeleg câte ceva, deși nu pot garanta că pot înțelege totul. Au fost câteva personaje care au necesitat mai mult efort, dar cred că e ceva normal. E ca atunci când ai probleme în negocierea limitelor din relația cu altă persoană. Ce pot spune e că a fost nevoie de mult timp ca să construim încrederea care să ne permită să ajungem aici, mai ales că acești oameni lucrau cu zonele cele mai sensibile din inimile lor.
Ce reacții ai primit de la cei care au văzut filmul? Sunt ele la fel?
Ține de fiecare spectator în parte. Fiecare e sensibil la anumite aspecte. Cineva mi-a spus că după proiecție devenise foarte atent, foarte conștient de propriul corp. Pentru alții în centrul filmului se află discuția dintre Tómas și Christian, alții au relaționat mai bine cu problemele Laurei și cu sentimentul de furie. Percepția fiecăruia e determinată de backgroundul personal. Asta vrea și filmul, să propună un dialog. Ecranul e permeabil și personajele sunt încă de la început dispuse să dialogheze cu spectatorul.
De asta apari și tu în film?
Da. Pentru o lungă perioadă de timp nu am vrut, de teamă să nu fiu intruzivă și să nu pară că tratez personajele de sus. Dar pe urmă prezența mea a devenit necesară. Mai întâi pentru că printr-un prolog și un epilog creezi motorul emoțional al filmului. Spectatorul înțelege de la început că asistă la o cercetare și nu va cădea în capcana ficțiunii. E foarte important să știi din start că e vorba despre facerea unui film despre o lume la care ai acces. Oamenii ăștia comunică cu tine prin canalul reprezentat de aparatul de filmat și de cineast. Deci ai motivația, motorul și pe urmă cadrul, rama prin care urmărești întregul proces. Deci accentul nu e pe cineast și pe aparat, ci pe aceste persoane incredibile care învață mersul pe jos, adică ce este intimitatea.
Când am văzut prima dată filmul la București, într-o proiecție privată pentru presă, avea Pink Floyd pe momentul de final. De ce ai ales până la urmă altă variantă?
Din păcate n-am mai putut obține drepturile de la fiica și fiul lui Richard Wright (acesta murind în 2008). Din principiu ei nu vor să dea nimănui drepturile pentru film și televiziune. Norocul nostru a fost că deja aveam o melodie cu Einstürzende Neubauten în film, iar liderul acestei trupe, Blixa Bargeld, văzuse filmul în decembrie 2017 și s-a oferit să compună ceva pe loc, așa că am adus-o din România pe Diana Miron, am închiriat un studio la Berlin și a ieșit această bucată care mie mi se pare extraordinară.
Și pentru mine e greu să mă desprind de referința inițială, pentru că am lucrat cu muzici relevante pentru personaje. Când Laura a venit la casting, dădea impresia că vrea să se ascundă în proporție de 90%, dar când am făcut castingul cu muzică, a devenit sălbatică și în acel moment am știut că va fi în film. Am lucrat tot timpul cu această piesă și a fost un moment foarte greu pentru producție când n-am putut obține drepturile. Noua piesă se potrivește cu restul pieselor de pe coloana sonoră, dar îmi pare rău că n-am avut destul timp să lucrez mai mult cu Blixa pentru a obține o voce feminină mai puternică și mai multă energie.
Ai încercat cumva să minimalizezi sexualitatea din film?
Nu cred că am minimalizat nimic. Am negociat limitele confortului fiecărui personaj. E multă nuditate în film, dar am pornit de la premisa că vom lucra cu această zonă a vieții. Pentru scena din club am căutat inițial un cuplu mai în vârstă, dar nu l-am găsit nici cu o săptămână înainte de începerea filmărilor, iar când Christian a auzit asta, a vrut să vină el. Acel club e real, oamenii din el sunt clienți obișnuiți, dar în ziua filmării am recreat o petrecere de-a lor în care să se integreze și Christian cu iubita lui, Grit. Ei nu mai fuseseră în acel club (ci în altele), iar Christian mi-a spus: „Adina, de ce nu mă pui și pe mine în scena asta? Tot timpul mi-e teamă că o să mă faci să par o persoană cu prea multe dizabilități. Vreau și eu să joc în astfel de scene“. La început mi s-a părut o nebunie, pe urmă am decis să-i ascult intuiția și amândoi am fost mulțumiți.
Ce înseamnă melancolia pentru tine? Cei care nu au văzut încă filmul nu știu că despre ea vorbește melodia celor de la Einstürzende Neubauten.
Oh, știi că înainte melancolia era una dintre cele patru umori ale corpului și definea depresia. Despre depresie se spune că e mânie întoarsă spre înăuntru, adică o furie care se blochează în interior și se întoarce împotriva ta. De pildă, Laura are mult de-a face cu această melancolie pentru că are multe blocaje interioare datorate furiei. Este vorba despre dorul și tristețea asociate cu acel blocaj interior care te împiedică să ai o intimitate mai bună și să relaționezi mai bine cu ceilalți. Acoperă întreg orașul.
Spuneai într-un interviu că lipsa intimității poate duce printre altele la extremism.
Au fost multe discuții în perioada de finanțare și ni s-a spus că intimitatea nu e o temă prea urgentă, dar de fiecare dată am spus: „Nu e adevărat. Felul în care relaționezi cu cei apropiați, cu familia și cu tine însuți spune totul despre cum te porți în societate“. Seani Love, care e în film, are un articol care se intitulează Conscious King Saves the World. Ce scrie el e similar cu ceea ce mulți psihanaliști spun și anume că comportamentul și fanteziile noastre sexuale sunt adesea o cheie către psihicul nostru. Dacă privești cu sinceritate, fără rușine și fără să te judeci la cum te porți în intimitate, vei afla mai multe despre tine, te vei accepta și în primul rând nu te vei mai gândi că faci ceva greșit.
Apoi, felul în care vei relaționa cu ceilalți nu se va mai baza pe a judeca și pe teamă. Lucrând cu conștiința particularităților tale (conscious king), vei putea reechilibra zone din tine care îți afectează viața. Asta se va răsfrânge asupra relațiilor cu ceilalți și cu societatea, deci va fi o reacție în lanț pornind de la o transformare interioară.
Nu mă atinge-mă este produs de Manekino Film din România în coproducție cu RohFilm (Germania), Pink Production (Cehia), Agitprop Ltd (Bulgaria) Les Films de l’Étranger (Franța).