Pentru urechile noastre, sunt nume exotice ce nu își pierd farmecul și ne poartă cu gândul la epopeea lui Ghilgameș, legendarul conducător al Urukului: Nippur, Lagash, Ninive, Ur. Elam, Kish, toate ne trag în partea aceea. Descoperirea istoriei din spatele miturilor este provocarea pe care ne-o aruncă autorul. Marc Van De Mieroop, istoric specializat în Antichitate, cu interese vizând zona Orientului, a publicat cărți despre Egiptul antic, Mesopotamia, despre Ramses al II-lea sau despre Hammurabi al Babiloniei. În volumul de față, O istorie a Orientului Apropiat în Antichitate (cca 3.000 – 323 î.Hr.), Marc Van De Mieroop oferă publicului o istorie accesibilă a vechilor civilizații din acest spațiu. De la început trebuie spus că principalul scop al volumului este punerea la dispoziția studenților a unui instrument cât mai util în a afla evoluția istorică a Orientului Apropiat. În egală măsură, capacitatea de sinteză a autorului și claritatea expunerii fac ca această carte să fie ideală pentru publicul larg.
Îmbrățișarea de către Van De Mieroop a acestei direcții sintetice care să vină către public este subliniată și de numărul de hărți și de ilustrații cu care este împânzită lucrarea, ca și secțiunea de final numită „Bibliografie recomandată“, pentru cei care vor să cunoască mai în amănunt istoria Orientului Apropiat.
Ce este însă Orientul Apropiat? Bună întrebare. În secolul al XIX-lea sintagma desemna rămășițele Imperiului Otoman din estul Mediteranei – ceea ce astăzi numim Orientul Mijlociu. Dar între cele două denumiri sunt unele diferențe, care trebuie subliniate: la nivelul istoriei antice, Orientul Apropiat este, cum spune autorul, „regiunea ce se întinde de la coasta orientală a Mediteranei la centrul Iranului și de la Marea Neagră la Marea Roșie“ (p. 21). Evident, vorbim aici despre o definiție de o anumită fluiditate, obiectul de studiu fiind reprezentat de zone-nucleu, care de-a lungul mileniilor își schimbă dinamica și, implicit, forma. Două lucruri, consider eu, trebuie precizate. În primul rând, Egiptul nu intră aici decât fragmentar. Mai important însă este faptul că centrul acestui spațiu este reprezentat de Mesopotamia, zona cuprinsă între Tigru și Eufrat (cu Asiria în nord și Babilonia în sud), așa-numita Semilună fertilă, locul de naștere a primelor mari civilizații umane.
Dacă am stabilit spațiul de referință, să vedem și la nivel cronologic despre ce perioadă vorbim. Și aici lucrurile sunt nuanțate. Nu există în istorie un moment în care totul se termină, ci deveniri în la longue durée, fenomene pe care le observăm și le categorisim din motive epistemologice și pedagogice. Pentru că o evoluție ce se oprește pe un palier continuă pe un altul (cultural, religios, economic, social). Prin urmare, această istorie a Orientului Apropiat începe, tradițional, în jurul anului 3.000 înainte de Christos, odată cu apariția scrisului. Cât despre punctul de final, istoricul belgian optează pentru anul 323 î.Chr., anul morții lui Alexandru Macedon (cum aminteam mai sus, sunt posibile și înaintate mai multe date pentru acest final, de la 539, când cade ultima dinastie mesopotamiană, la 331, când Alexandru Macedon cucerește Persia).
În lipsa scrisului, apariția marilor imperii ar fi fost imposibilă
Legat de aceste subiecte, cronologia și geografia Orientului Apropiat, trebuie să spun că unul dintre ceea ce am perceput drept atuuri ale cărții stă în faptul că istoricul le abordează separat, alături de altele, în cadrul capitolelor, sub titlul de controverse. Provocatoare și antrenante, aceste controverse (16 la număr) sunt în măsură să arate cititorului felul în care funcționează bucătăria internă a istoricului și modalitatea prin care se ajunge la preferarea unei interpretări în defavoarea alteia. Ceea ce reușește să facă istoricul este să îmbine și să aducă laolaltă, într-o manieră accesibilă, izvoarele istorice divergente ce privesc Orientul Apropiat în Antichitate.
Van De Mieroop își împarte volumul în trei, fiecare diviziune corespunzând unei forme de organizare politică ce a caracterizat Orientul Apropiat: orașele-stat (aproximativ 3.000 – 1.600 î.Chr.), statele teritoriale (cca 1.600 – 1.000 î.Chr.) și imperiile (cca 1.000 – 323 î.Chr.). Fiecare capitol are la început o mică schemă cronologică, care îi permite cititorului să plaseze în timp cele mai importante evenimente ale perioadei.
Dar de ce acel an 3.000? Pentru că atunci putem vorbi cu adevărat de orașe, de un fenomen al organizării umane care a dus la marile conglomerate urbane cu adevărat – cum este cazul așa-numitului fenomen Uruk. Această dezvoltare ne arată cum apare o formă complexă a societății, cea care de altfel va crea și scrisul (cuneiformele), marcând odată cu el trecerea din preistorie în istoria propriu-zisă. Modelul va fi preluat în scurt timp în întreaga zonă, apărând orașe-stat, centre ce încep încet să dezvolte rețele comerciale pe distanțe mai lungi și să întemeieze dinastii.
În fapt, pentru Marc Van De Mieroop, apariția și răspândirea scrisului, cu toate formele sale diferite și dezvoltarea pe care o cunoaște, reprezintă un element-cheie în dezvoltarea structurilor sociale antice din Orientul Apropiat. Deoarece consecința apariției scrisului este înregistrarea trecutului, ceea ce duce la dezvoltarea ierarhiilor sociale, deci a societății. La aceasta se adaugă și crearea birocrației, în special după răspândirea alfabetului linear. În lipsa scrisului, apariția marilor imperii ar fi fost imposibilă, atât la nivel de complexitate socială, cât și ca administrație.
De aici, istoricul ne poartă pas cu pas, subliniind evoluțiile politice, pe care le ilustrează cu hărți, pentru a înțelege cum s-a trecut apoi la organizări și mai complexe la nivel social și politic, anume regatele, iar cum ulterior aglutinările teritoriale (evident, foarte adesea prin forța armelor) au dus la dezvoltarea imperiilor, cu dificultățile pe care le implică guvernarea unei entități eterogene, formată în fapt din numeroase popoare și state.
Volumul acoperă preistoria Orientului Mijlociu, Sumerul, Babilonia (a se vedea și planul Babilonului în secolul al VI-lea î.Chr. pus la dispoziție de autor), Asiria, Regatul Hitit, cel al elamiților, pentru ca la final să se ocupe (pe parcursul a două capitole) de Persia și imperiul său universal – un pleonasm astăzi, dar care abia la vremea respectivă ajunge să capete această nuanță –, deși aici consider că istoricul ar fi putut să prezinte mai pe larg unele lucruri. Pe de altă parte, prezentarea (pe scurt) pe care o face a regatelor lui Israel și al lui Iuda, în contextul discuției legate de relațiile dintre Imperiul Persan și Egipt și Levant, poate fi de interes și pentru cei preocupați de cercetările biblice.
O istorie a Orientului Apropiat în Antichitate (traducerea în limba română s-a făcut după cea de-a treia ediție) reprezintă o introducere excelentă pentru această zonă, care se recomandă prin felul în care explică procesele ce s-au derulat aici, subliniind complexitatea istoriilor locului, îmbinând partea politică – care predomină în abordarea lui Van De Mieroop – cu cea economică, socială, culturală etc. În ciuda faptului că, din rațiuni de spațiu, sunt părți foarte concise, volumul, gândit ca un curs, are un stil clar și accesibil, iar anexele vin și ele în ajutorul cititorului. Faptul că autorul a reușit să cuprindă în mai puțin de 400 de pagini circa trei milenii de istorie este în sine o realizare remarcabilă.
Marc Van De Mieroop, O istorie a Orientului Apropiat în Antichitate (cca 3.000 – 323 î.Hr.), traducere de Vlad Stângu, colecția Historia, Polirom, 2016