Sigur ca astfel de manifestari presupun un efort financiar si organizatoric considerabil. Sigur ca evenimentele artistice/culturale-muzicale de o asemenea anvergura sint binevenite, nu doar pentru „imaginea” Romaniei afectata de cadenta musonica, violuri-crime-gainarii-violente-cu-victime au ba, dar si pentru o mai buna functionare a mentalului colectiv romanesc. Afectat la rindu-i ba de inundatii, greve, situatia pensiilor – „cetatenii seniori” fiind dintre marii consumatori de muzica simfonica –, a compensatelor, de caderea guvernului sau gestionarea umorilor primului simfonist al tarii. Sigur ca avem nevoie de Festivalul Enescu, devenit deja, pentru o anume generatie care i-a apucat debutul, un punct de reper si raportare la propria existenta.
Am trait cu Festivalul Enescu, asa cum ne-am straduit sa nu disperam ba cu „Olimpiade”– „Cind s-a nascut Robert cistiga Rotman medalia de aur la Melbourne…” –, ba cu campionate mondiale de fotbal – „Eu chiar i-am apucat pe Djalma Santos, Pele si Garrincha jucind… Era ceva incredibil…” –, ba cu intrarea rusilor/pactistilor de la Varsovia in Cehoslovacia, „Ce a fost atunci in august 1968, la Bucuresti, nu se poate spune…”, si tot asa, muzica vietii fiecaruia a rasunat alaturi de marea muzica a lumii. Am trait. Traim.
O noua editie sta sa inceapa
Ce se intimpla, ce aduce nou, cum se raporteaza actuala editie la cele anterioare, cum ne situam noi fata de ea, lista interogatiilor se poate lungi si lati. Detaliile strict tehnice si statistice ale festivalului se pot lesne gasi pe Internet si prin sumedenia de materiale promotionale, asa ca vom incerca sa glosam mai mult in jurul concertelor anuntate si mai putin sa facem pomelnice cu cine vine si cine nu vine la festival. O prima observatie, cumva legata de ultimele editii, ar fi tendinta de a mamutiza (de la disparutul mamut…) festivalul, de a-l face cit mai mare, grandios etc. Cu cit mai multi participanti la concursuri, cu multe-multe nume de prestigiu, solisti sau orchestre din lumea larga. In principiu, nimic rau intr-o astfel de planificare-programare, dorinta noastra de a tine pasul si a fi in ton cu unii sau altii nu ar fi chiar rea. Sentimentul nostru este insa ca, uneori, asa cum sintem deja obisnuiti, vrind „sa rupem gura tirgului”, sarim peste cal.
Nu tot ce este mult este si recomandabil, oricit de bun si gustos ar fi, nu neaparat aducerea a zeci de mari solisti si prestigioase orchestre, puse sa defileze tantos, unele dupa altele, da maretia unui festival. Si cu muzica, muzica, ea, muzica, strecurata printre nume sonore si melomani excitati, cum ramine? Nu am dori sa fie interpretate mistificator aceste vagi simple consideratii de vechi, chiar foarte vechi deja, meloman si consumator de muzica. Multe si mari bucurii ne-au fost oferite si servite de catre Festivalurile Enescu pentru a se lua aceste simple observatii drept bombaneli de vesnic nemultumit. Din contra, abia asteptam sa mergem la primele concerte de muzica romaneasca, abia asteptam sa o auzim pe Martha Argerich (recent vizionata intr-un excelent documentar pe MEZZO) sau pe Murray Perahia si Maxim Vengerov, ne emotioneaza gindul ca-i vom revedea pe Sir Colin Davis dirijind London Symphony Orchestra sau pe Christoph Eschenbach si Pinchas Zukerman, impreuna cu „Orchestre de Paris”.
Si ca sa ne mai descretim fruntile, putem spune ca-i preferam pe dirijorii Valery Gergiev, Lorin Maazel si impatimitul meloman, rafinat comentator, praghez Victor Eskenasy sopranelor si tenorilor de genul Mihaela Radulescu, Cristian Tudor Popescu sau Andreea Marin. Dincolo de ironiile noastre amicale, vor urma trei saptamini cu multe, multe concerte, uneori in ritm sustinut, precum se iau doctoriile la ore fixe.
Sa devina muzica altceva decit stiam noi?
Este bine ca festivalul si-a extins manifestarile si in alte vechi si prestigioase centre muzicale din tara, este mai putin bine, dupa gustul nostru, excesul de „populism” al unor manifestari. O fi „trendy” acum sa livrezi muzica in piete publice, si, intre o berica si o cafeluta, intre doua SMS-uri si frinele autobuzelor ce trec prin Piata Ateneului, sa mai gustam si citeva acorduri. Se poarta si aiurea acest gen de „evenimente” care plac multimilor si aduc satisfactii organizatorilor pentru „succesul de care se bucura”, dar personal nu prea gustam muzica servita in astfel de conditii. Oriunde si oricum.
Are, sau avea cel putin, si „sunetul muzicii” un dichis si o anume rigoare, avea, poate mai are, accesul la marea muzica o anume disciplina si rigoare. Daca americanilor le place sa vada filme de Antonioni si Bergman rontaind alune si molfaind pop-corn, nu vedem de ce trebuie sa ascultam Mozart si Beethoven in conditii de parc de distractii. Sa devina muzica altceva decit stiam noi? Sa se schimbe paradigma perceptiei muzicii si sa fi ramas in afara unei astfel de modificari? Poate. Dar nici vorbitul la „mobil” si nici „trasul unui git” de cola in timpul unui concert nu ni se par vehicule de tranzit si acces la marea muzica.
Intram in astfel de detalii, sarind de la una la alta, amintindu-ne de nu putine momente neplacute, de la Sala Palatului sau Ateneul Roman, din editiile trecute, cind „lume buna si simandicoasa” se dadea „in stamba” cu te miri ce gest cu totul deplasat. O anume atmosfera si o anume tinuta sint absolut necesare, ca sa fim pregatiti cum se cuvine si cuviincios asezati in noi insine, la intilnirile cu marea muzica.
Fata de alte editii vom avea, inghesuite in primele zile ale festivalului, multa muzica romaneasca si multe compozitii ale unor autori contemporani. Nu ni se pare cea mai fericita formula, cu atit mai mult cu cit manifestari ample dedicate ambelor categorii au avut loc chiar in acest an. Poate era mai eficienta alternarea cu piese si lucrari mai cunoscute, astfel ca programele sa fie mai echilibrate si cu „cirlig” la marele public. Vom reveni cu observatiile noastre pe parcursul derularii festivalului si dorim tuturor, iubitori ai muzicii, organizatori sau simpli consumatori, un 1-23 septembrie cit mai rodnic in bucurii si satisfactii. Restul e… muzica.