„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Omatidii. Șarada unui hacker, de Sebastian Lăzăroiu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Pe Trintius l-am cunoscut când abia împlinise treizeci și cinci de ani. Stăteam ochi în ochi, în cabinetul meu. Își aprinsese o țigară, în ciuda împotrivirilor mele. Nu era primul nostru diferend. L-am luat sub oblăduirea mea profesională și nu mi-a fost deloc simplu să îi manevrez hachițele. Ajunsese atât de jalnic, înconjurat de gândaci de bucătărie și de rămășițele unui trai delăsător, încât nu un psihiatru i-ar fi trebuit, ci o mătură mare. N-o să mai menționez altercațiile noastre repetate, uneori cu accente fizice dureroase, nici injuriile zvârlite drept în obraz. Ele fac parte din întortocheatul drum al vindecării. La paisprezece ani, pe când era un mucos adolescent, Trintius îi predica lui taică-su crezul anticapitalist. Banii, negustoriile, bursa erau vrednice de tot disprețul. A declarat război deschis oricărei forme de mercantilism. Mai târziu, a retrăit aceeași euforie, dar pe dos. A aflat că, în lumea asta, totul se negustorește, nu doar bani, și sentimente, și emoții, chiar și schimbarea vremii. Dacă voiai să supraviețuiești, trebuia să te înscrii pe acest curs bine controlat din niște fantastice laboratoare. Totul e o invenție, o minciună, iar crezurile noastre, induse, trebuie să întrețină această bătălie între bine și rău.
„Știi, când eram copil, ca toți copiii, credeam că dacă un om obișnuit conduce un automobil, atunci un tren trebuie să fie stăpânit de un gigant. Când am mai crescut am văzut că același om manevrează și bicicleta, și automobilul, și drăcovenia aia uriașă cu aripi. Crezi că asta m-a adus cu picioarele pe pământ ? Nu. M-am gândit că nu e de neconceput ca aceeași piticanie, așa ca noi, cu două mâini și două picioare, să rotească planeta din miezul ei. Și, mai apoi, am crezut că poate sta în puterea unui singur om să-nvârtă toată lumea pe degete. Omul acela puteam fi chiar eu. La douăzeci și patru de ani credeam că stăpânesc lumea. Pe urmă, mi s-a arătat totul invers. Eram o biată rotiță într-un angrenaj.“
Trintius a construit o rețea uriașă de „pălării negre“ (ei își mai spuneau și „cap-de-mort“), cum le zice hackerilor mânați de pasiunea de a lua sub control și de a sustrage bani, date compromițătoare, informații clasificate, din sacul fără fund al depozitelor cu biți. Să stăpânești lumea înseamnă să te inoculezi în straturile ei cele mai adânci, acolo unde oamenii își înghesuie avuțiile, speranțele, secretele în virtutea încrederii lor oarbe în noile tehnologii, dar și a unei aplecări spre tihnă și comoditate. Dar nu se considera un tâlhar, ci un virtuos. Era darnic, generos, din ce lua de la alții dădea mai departe. Poți să-ți justifici becisnicia la fel ușor prin credință, ca și prin plăcere. Când era mic, lua de pe unde apuca. O jucărie din cârpe și ațe pentru soră-sa, un aparat de ras pentru tată-său, pentru sfânta de maică-sa nasturi și gablonțuri, în care-și strica ochii de croitoreasă acoperiți cu fum. „Îți imaginezi că mă snopeau în bătaie când vreun negustor se plângea că l-am păgubit cu mâinile mele lungi, dar nu asta m-a durut. Nu m-a durut deloc. M-a durut când am descoperit că ăl bătrân șterpelește din uzină și maică-mea mai aduce una și alta pe-acasă, de la familiile pe la care muncea. Asta m-a dărâmat.“ Așa se întâmplă. I-am zis să nu fie surprins dacă aceia care vor să ne aducă pe calea cea bună îi vor confirma, cu vârf și îndesat, că suntem toți pe același deprimant drum al viciilor și al dependențelor. Iar părinții… Părinții sunt făpturile acelea cu însușiri extraordinare, zămislite de mintea noastră de copil, care ajung să creadă că ne controlează prin iubirea ce le-o purtăm, până când suntem nevoiți să le dăm jos de pe soclu și să le arătăm, prin cele mai violente acte de nesupunere, că ei sunt creația noastră, și nu invers.
I-am zis lui Trintius că nu înțeleg încă prea bine cum e cu internetul, cu spațiul virtual. El a crescut lipsit de ele o bună parte a copilăriei, eu, aproape toată viața. Mă uit prostit cum toate acareturile se transferă din lumea reală în lumea virtuală, bani, cărți, imagini, obiecte… Parcă îl văd pe vecinul de vizavi cum își strânge boarfele și se mută. Și-mi dă o lacrimă. Eu n-am prins toate astea, sunt un bătrân și experimentat psihiatru, care suna la telefon cu fise și râvnea zile-n șir după o scrisoare de la iubita lui. Pentru cei ca mine, simțul tactil nu era legat de un buton sau de ecran, ci direct de mărul lui Newton. Reacțiile celorlalți erau mai elaborate, iar tortura așteptării lor, mai plăcută. Eu și cei ca mine sărbătoream sau boceam întâmplările oglindite ale sufletului. Toate celelalte unelte ni se păreau mai mult decât satisfăcătoare. „Ești la fel de bătrân precum Moise“, râdea el de mine uneori, totuși, dornic să mă lămurească. „Să-ți explic eu cum e cu toate astea. Toate le-am primit. Am primit tablele, pe urmă telescopul, motorul cu aburi, computerul, telefonul inteligent. Dar, ce să vezi, doar poruncile au venit printr-un erou, Moise. Thomas Savery? Gloata i-a smuls pompa din mâini, i-a întors spatele și a folosit-o. Lumea nu mai știe cui să mulțumească pentru aceste gratificații și nici nu mai caută eroi divini printre muritori. Ei zic că li se cuvine.“ M-am gândit că poate are dreptate și asta pentru că totul se desfășoară cu atâta rapiditate în fața ochilor noștri, încât nu mai avem timp să celebrăm corifeii tehnologiei.
Creierul nostru s-a micșorat în ultimele douăzeci de milenii de la 1.500 cm3 la 1.350 cm3. Unii văd în asta un semn că specia umană e mai stupidă, cu trecerea anilor. Nu-i exclus. E mai greu să inventezi roata decât automobilul. Alții, că e un proces de miniaturizare (cum e în cazul procesoarelor). Dar eu cred că natura ne forțează să iubim mai mult și să cooperăm, în loc să căutăm să-i depășim pe ceilalți în șiretenie.
„Cu creierul meu, așa intrat la apă cum zici că e, eram atât de adâncit în linii și coduri, încât mi-eram suficient. Nici nu știu cum am ajuns să o iubesc pe Ema. Trăiam într-un narcisism solitar și era bine. Te scutește să-ți faci bagajele de câte ori sentimentele-ți sunt rănite.“
Și-apoi, a fost nu doar Ema în viața lui Trintius, ci și acel domn Y. și-o carte de căpătâi.
CARTEA
Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebunește de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe ședințe de psihoterapie, Trintius își scrie memoriile camuflate într-o șaradă de întâmplări extraordinare, divers localizate în timp și spațiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăiește doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius – o colecție de întâmplări cu personaje aflate în situații teribile de viață la extrema realității. Aparent autonome, poveștile capătă neașteptat coerența intimă a traumelor unui hacker hăituit de propriile fantasme. Ca să-l înțelegi, trebuie să înveți să privești prin ochiul unei libelule, un „ochi format din mii de alți ochi, numiți omatidii, ca niște lentile, fiecare aplecată asupra unui detaliu. Și din toate adâncimile perspectivei, ochiul cel mare reconstituie întreaga imagine“.