A fost o ridicare a steagului estetic in fata hoardelor de cititori ai culegerii De ce iubim femeile sau ai articolelor politice. Nu judec daca era sau nu nevoie de o asemenea introducere. Dar e clar ca Mircea Cartarescu a dorit sa sublinieze ca in Orbitor ii gasim adevarata fata de artist intransigent.
S-au pomenit, de catre recenzenti ai celor trei volume, diverse referinte onorante care sa justifice ilizibilitatea. Un critic complet confiscat de epifania literara cartaresciana, cu un discurs haotic si previzibil in acelasi timp ca al unui fluture de noapte orbit si sedus de un bec de 50 de wati, a amintit chiar de Proust. Au mai fost pomeniti Borges, Pynchon. Ma mira absenta lui Joyce, marturisesc… La mai toti „ilizibilii” amintiti exista o fascinatie a limbajului, a constructiei dupa legi proaspat inventate. Si, mai ales, exista o voluptate a sondarii profunzimilor rar intilnita. Unele formulari stilistice ale unor ipostaze omenesti in La umbra fetelor in floare sau in „monologul” lui Molly Bloom provoaca implozii de insolit, sint rindurile pentru care „merita” tot efortul decriptarii. Sint acele momente in care autorul rupe proptelele stilistice pentru un plonjon spectaculos in zona revelatiei. Nu o sa citez din Proust acum, dar ne amintim cu totii cum, printre soapte, birfe, spionaje, voyeurisme, descrieri de vestimentatie, isi fac loc calculat bisturie care taie si lasa o clipa sufletul sectionat la vedere, cu fiecare strat al sau perfect expus, intr-o fotografie perfecta a ororii amestecate cu intelegere deplina. In Aripa dreapta nu am gasit deloc asa ceva. Este un text complet rasucit asupra lui insusi, de un narcisism greu suportabil, un joc al suprafetelor si doar al suprafetelor, cu putine momente de profunzime. O credinta nezdruncinata de artizan in mise en abime zdruncina orice cale catre exterior.
Nu e o surpriza ca Mircea Cartarescu nu isi cultiva literar simtul „exteriorului”. Sint nenumarate dimensiuni pe care le va aborda mereu dupa acelasi ritual: cindva, in Stefan cel Mare, Mirciulica se indrepta catre subsolul blocului… Aripa dreapta aduce la stadiul de incantatie biografismul sau atit de cunoscut. Fiecare confruntare literara cu ritmul sigur si epic al prozei duce pina la urma la o retragere in pozitie fetala a naratorului. Un episod teribil cu un Victor, fratele geaman pe care poate vi-l amintiti din volumul anterior, intretinut la Amsterdam de o prostituata romanca, ratacit prin Africa cu Legiunea (impreuna cu Blaise Cendrars, mort in ’61 – la Cartarescu, actiunea pare sa se petreaca in anii ’70), este urmat firesc de o deversare apocaliptica de virtuozitati stilistice in Casa Poporului care sa cauterizeze rapid rana lasata de relatarea pura, de epic. O alta scena, cu adevarat plina de umor si de sarcasm, este cea a violului colectiv suferit de fata de la circ prin… somn. Pare a fi prelucrata o scena memorabila din Almodovar, Cartarescu are o savuroasa aplecare catre mixaj literar, preluarea si prelucrarea unor imagini sau scene consacrate.
Cliseele, bancurile si legendele urbane sint relatate cu o pofta care ma lasa de prea mult timp rece. Dan Lungu a incercat o esentializare rapida a acestora in Sint o baba comunista!, Corneliu Porumboiu, la fel, in excelentul film A fost sau n-a fost?. Am mentionat doar virfurile. Incercarile de descoperire a laturii amuzante, tragice, crude a realitatii cotidiene comuniste au fost nenumarate. Cartarescu reface o enciclopedie a gurii lumii, lumea de la coada, din Securitate sau din familie. Un tsunami nou de locuri comune care se amesteca pina la disperarea lectorului cu locurile comune ale propriei opere: fluturii, calatoriile subterane si celelalte. Gasesti, evident, si pasaje amuzante din „lumea ceausista”, dar trebuie dusa o munca arheologica si trebuie infrinta multa frustrare pentru dreapta lor apreciere.
Mircisor
Mircisor cel mic si dragut care tot nu se mai satura sa observe pulpele si coapsele protectoare ale mamei, care asista infiorat la toate treburile casei executate stingaci de tata, care e martorul unui viol infantil descris memorabil in Nostalgia si mult mai sters si mai explicit in Orbitor 3. Mircisor e matca inspiratiei, e generatorul nesfirsitelor volute stilistice care ii fac pe fanii neconditionati si pe internautii cu prea mult timp liber la dispozitie sa exclame „Superb!, Genial” (asta nu inseamna ca-mi plac criticii si internautii care reusesc cu icnete sa creeze un verdict precum „Naspa!”). As vrea ca acest Mircisor sa creasca, el este micul demon care a instaurat o dictatura a carcasei estetice preadolescentine in literatura romana contemporana. Am mai spus-o, realitatea filtrata de ochii naivi, copilarosi, sexualitatea descoperita in catifeaua naivitatii copilaresti sint deja algoritmi osificati in cazul unui noian de epigoni cartarescieni, unii cu multe realizari notabile.
Mircisor ar merita un Orbitor 4, al maturitatii. Este un personaj oglinda care, in ciuda obsesiei cufundarii in adincuri, in introspectie, in vis, in catacombele inconstientului are intotdeauna o singura revelatie, ce-l tine invariabil la suprafata superficiala: se gaseste pe sine (sau, ma rog, isi gaseste geamanul malefic, Victor). As vrea un Mircisor care sa se loveasca de secretele, minunile si plictiselile vietii amoroase mature, de propriii copii, de… Nu e un repros serios, de critic profesionist, e doar o rabufnire care mi-a urcat in git inca de la al doilea volum: maturizeaza-te, Mircisor! Nu exista profunzime, nu avem nici macar de-a face cu vreo parabola, cum s-a mai spus. Da, gasim fractali si oglindiri nemasurate, dar le gasim impotmolite in maniera eminesciana. In Avatarii Faraonului Tla avem si o scena a dublului in care unul dintre cei doi trebuie sa moara, avem si o teribila scena erotica, aceea cu Cezar,-a, dar avem „avantajul” indefinitului si al infinitului oferit de statutul de manuscris neterminat.
Cliseele romantice aflate intr-o perpetua forfota in algoritmul literar eminescian au fost inventariate de exegeti – nimic nu-i apartinea propriu-zis, totul era preluat din febrilele lecturi din perioada germana mai ales. Minunatia consta tocmai in folosirea lor pentru definirea unei entitati precum arheul, cind o simpla varianta a metempsihozei, cind un straniu demon al textului scris. Nu insist inutil asupra prozei eminesciene. Similitudinile sint destule, cu o singura mare diferenta: obsesia ordinii si a finitului la Cartarescu. O carte a cartilor, o incercare teribila de inglobare si a Apocalipsei, si a istoriei unui neam straniu nu se termina niciodata pentru ca nu e nevoie, nu are final prin definitie. Si, pentru ca am auzit ca gasim in acest volum si cele mai „tari” scene de sex din literatura romana, recomand totusi pasajul amintit mai sus din Eminescu. Iar daca nu conving pe nimeni, cititi multe alte pasaje din Arghezi, Mateiu Caragiale, Rebreanu, Preda, I.L. Caragiale si, ma rog, multi altii.
Scena erotica multlaudata este cu adevarat puternica, scrisa cu verva. Dar intensitatea este diminuata tocmai de sensurile mult prea alegorice si metaforic ambitioase, iar observatiile erotice la Cartarescu sint memorabile in doua situatii mult diferite, prin esenta anti-alegorice: cind construieste voci narative dure, in maniera marchizului de Sade, cind o simpla fraza despre felatie iti ramine imprimata pe cortex; celelalte reusite apar in cazul in care violenta primordiala a actului nu este amintita, cind totul e implicit, cind paralizia socului privirii infantile atinge, ca in Nostalgia, o autenticitate greu de egalat.
Fluturi si creier
Nu pot savura capriciile unui scriitor, oricit de mare ar fi el. Nu pot s-o fac pe mironosita din ordinul sfint al filologiei dure si pure si sa afirm sus si tare ca as citi la nesfirsit Orbitor. M-as fi multumit cu primul volum. Imi vine sa iau cele 1.000 de pagini si sa le aduc la o onorabila jumatate. O aripa ar fi fost de ajuns. Dar a aparut un corp dezamagitor si o aripa dreapta cu pasaje „tari” cufundate in redundante si manierisme.
Este un pariu riscant al scriitorilor care simt tot timpul ca se departeaza de propria esenta, acela de a face gestul „necompromisului”. A mai fost in vara asta si marea dezamagire Caius Dobrescu din a carui „teza de doctorat” am citit o suta de pagini (iar asta din respect pentru eseistul excelent Caius) si am depus frumos armele. Orbitor 3 e mai lizibil, dar si insuportabil orgolios, instaurind o omniscienta megalomanica deja tiranica.
Artizanalul invinge de prea multe ori dorinta de a transmite textul. Ultimul Orbitor are calitatea ca ofera o mie de argumente teoretice si estetice „gata servite” pentru propria-i adulare. Pina aici merge autoreflexivitatea. E obositor, e de citit din cind in cind de dragul scriitorului Cartarescu, un tip care si-a cistigat meritul de a-ti putea servi experiment de orice fel, nu e nici marele eveniment anuntat, nici cel mai mare roman din secolul XXI, nu e nici cea mai buna carte a scriitorului cu pricina. O inscriem in categoriile straniu, ciudat, prolix, o asezam in istoriile literare si asteptam sa vedem ce se va intimpla. Dar nu e cazul nici sa ne inflamam alaturi de doritorii de bascalie, nici sa mimam orgasmul dimpreuna cu sufletele prea sensibile la literele frumoase.
Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta,
Editura Humanitas, 2007