Atitudine de PLAI
Better art, better government. Incep cu in-cheie-rea in pas de dans contemporan. A doua portie de PLAI a fost servita, nu cu Al di Meola de data asta. Dupa luni de creierit comunicate, avut grija de promovat sponsorii indispensabili, gindit programe, exaltari imaginare si virtuale, griji intemeiate, plus batut cuie si lipit afise, ne-am trezit in plin PLAI cu emotii de scolari si asteptari cit Muzeul Satului Banatean. Pentru prima oara in viata mea, am inteles ce inseamna sa creezi povestea unui festival. Sa stii istoria fiecarui colt din hambarul de chill-out, sa vezi cum e sa fii in backstage, la poarta, cum e sa faci reguli pentru ca toata lumea sa se poata bucura de ascultat, pictat, jucat, ce inseamna sa faci populatia reticenta sa rezoneze cu ideea, sa vorbesti cu artistii la relax. Dar in acelasi timp, sa fii cu inima cit un purice (sau cit viespea care i-a facut mina dubla lui Buzghy de la amenajare), ca nu cumva sa se intimple ceva.
In primul rind insa, PLAI 2007 a fost pentru mine o expeditie reusita in descoperit oameni faini si in conlucrat la modul cel mai noncorporatist posibil. Jocul si arta rule, iar munca nu pe bani, ci din motivatie si pasiune este ceva de care, daca lumea asta s-ar lipsi, ar fi un zero barat, cu tot cu profiturile ei facute din vinzari si cumparari. Pe scurt, PLAI 2007 nu a fost neaparat deosebit pentru ca au concertat artisti diversi, care au abordat stiluri atit de diferite, cit pentru ca am putut interactiona prin intermediul workshop-urilor cu invitatii si ne-am putut vorbi ca oamenii, toti diferiti, toti egali. Si nu in ultimul rind, o discreta plecaciune tibetana in fata oamenilor din umbra, copiii mari si mici de la amenajare. Jahjah, cu fata zimbitoare.
Intelepciune tibetana pe PLAI banatean
Dar sa nu ma fac ca am uitat de concerte, pentru ca in primul rind asta am asteptat. Deci, pentru ca deja stiam pe de rost care formatie va concerta in ce stil si pentru ca pe multi dintre artisti ii auzisem la soundcheck-uri intre doua drumuri de mutat cite ceva dintr-un colt intr-altul al muzeului, credeam ca intuiesc cam ce se va intimpla. Ma inselasem evident, iar cind am dat de Yungchen Lhamo in persoana, al carei par pina la glezne flutura idilic in bataia vintului de toamna si cu care am schimbat citeva vorbe despre fundatia ei, despre Dharamsala si Dalai Lama, m-am hotarit ca a meritat fiecare secunda de lucrat la festival. Dar ca sa nu incep sa scriu un roman de dragoste despre „vocea Tibetului” care a oprit timpul pe tot parcursul concertului si care a incheiat seara de vineri, am sa ma rezum la impresii de calator intre poarta si scena principala. In consecinta, seara de vineri mi-a placut de-a fir a par pentru ca a inceput cu Ternipe, tiganii unguri care imi transmit o stare teribila de bine, a continuat cu Jean-Luc Ponty, virtuoz recunoscut pe plan mondial, s-a dezlantuit cu Pentatones si YouAreWatchingUs, care m-au dat gata cu stilul lor experimental, prezenta scenica puternica si proiectiile obtinute din scanari de fete, miini, bratari, inele de pe la toate festivalurile pe la care au fost si care au si tinut un workshop dragut duminica, ca sa se incheie cu o lectie de muzica imbinata cu intelepciune tibetana cum n-am vazut in viata mea. Despre Yungchen Lhamo este vorba, cea care a reusit sa transmita prin cintec a capella si energie, mai mult decit ar reusi orice entitate superioara si preafericita de la noi.
Dupa transa de la scena principala insa, au urmat Aualeu-ul cu piesele lor de teatru pe care as putea sa le vizionez incontinuu si tot sa ma indoi de ris la poantele pantomimice super gindite, super lucrate. Au urmat gindurile de zbintuiala la hambarul de chill-out. Doar ca fata de anul trecut, organizatorii chefului din acest an au fost mai pe alta planeta decit a noastra, deci s-a luat curentul si ne-am dus si noi la culcare (unii la casele lor, altii, mai organizatori, prin casele nationale din muzeu).
Workshop-uri, Lost in Manele si Paco
Simbata, ziua cea mare. Pentru ca ne asteptam la asalturi troiene din cauza mult asteptatului concert al lui Paco de Lucia, care se afla pentru prima data in Romania (rima prefixata), eram tensionati cu totii. Cu toate astea, simbata era si ziua in care incepeau workshop-urile, iar pentru unii asta era cel mai fain lucru din tot festivalul. M-am mutat deci de la un cort la altul ca sa ma minunez de ce fac altii si sa descopar ca, daca mi se dezvaluie secretul cu rabdare, pot face si eu la fel. In consecinta, nu pot descrie incintarea cu care am descoperit ca pot jongla cu panglici, rula sari-uri, pune bindi-uri indiene, picta lumea cu stampile cu tempera (mersi Claudia), pot impartasi tehnici de thai-chi, de pictura, modelaj, croiala, improvizatie si cultura. Atit de idilic era dimineata pe PLAI, incit de la un moment dat nu-ti mai trebuia nici gulasul cu dedicatie, nici palinka superba cu miere, ci doar sa fii acolo, gustind din fiecare clipa.
Cu toate astea, stiam ca vine si seara, cind trebuia sa fim si la poarta, si pe faza si sa si avem grija sa nu se filmeze cu camere profesionale in timpul concertelor. Am stat deci putin cu stres si la concertul luxemburghezilor de la Dullemajik, care au cintat muzica veche, complet noua pentru multi dintre noi si care tinusera dimineata un workshop superb de improvizatie; si la prestatia orchestrei de camera a vibrafonistului american Eldad Tarmu, care a acompaniat-o pe super talentata Cristina Paduraru, febletea si a mea si a mai multor timisoreni pasionati; pina cind au venit muzicienii de la Al Jawala, care au ridicat lumea in picioare cu tot cu balkan beat-ul lor de exceptionale si care isi lansau la PLAI nici mai mult nici mai putin decit noul album, Lost in Manele (mai sugestiv de-atita?). Iar asta trebuia sa fie doar incalzirea pentru ca urma mega concertul legendarului Paco de Lucia, insotit de inca opt artisti. Incontestabil, cu adevarat. A inceput cu un solo si a continuat impreuna cu ceilalti muzicieni, intr-un stil flamenco de inconfundat. Cam monoton insa. De aceea, Al Jawala mi-au placut mai mult: mai aproape de public, mai dinamici, mai prezenti, mai umani. Parerea mea. De aceea, insist ca, la festivaluri, lumea sa mearga si la alte prestatii decit la cele ale capetelor de afis. S-ar putea sa descopere ca-i place si altceva-ul. Si iata de ce declar ziua de duminica cea mai faina zi din tot festivalul si din toate festivalurile la care am fost pina acum: pentru ca am simtit cu adevarat puterea atelierelor de creatie, a jamsession-urilor, a interactiunii cu artistii care isi explica arta, nu doar o executa.
Cel mai mult apreciez la un artist constiinta de sine, modestia, atitudinea care sa denote intelepciune in fata a ceea ce creeaza, si nu paranoia sau cultul personalitatii. De aceea si workshop-urile lui Eldad Tarmu despre vibrafon, si ale celor de la Al Jawala, care au vorbit despre cum e sa fii street artist si cum sa fugi de politie, si ale celor de la Pentatones si YouAreWatchingUs, care au facut o sesiune de improvizatie cu efecte sonore si vizuale suprapuse de mi s-a racit vinul fiert in pahar, m-au adus mai cu inima la locul ei si cu creierul mai putin spalat de sistemul din afara. Am inteles din nou ca sint un om liber. De aceea am plecat ca un om fericit la penultima reprezentatie de pe scena principala: doi balerini polonezi performind intr-un spectacol de dans contemporan greu, Alchimistul Halucinatiei: miscari de Artificial Paradise, Artificial Hell, incheind cu salturi de Better Art, Better Government. Ne-am acordat credit pentru inteles si acces la alte niveluri de interpretare. Pe PLAI ne-am jucat de-a de toate, mi-am redescoperit pasiuni uitate, m-am resetat. De aici incepe cu totul altceva.