Pe drumul ratacirii, cei ce se indreapta spre est, si care nu pot fi decit romani, par sa faca coada la moarte. Romania profunda, pe care autorul o infatiseaza in Maseurul orb, este o Romanie in asteptare, o „tara dintre sate“, puternic ancorata in traditiile, credintele si obiceiurile sale. Autorul este un maestru al contrastelor si un fin observator. Estul apare mereu in antiteza cu Vestul, iar marea diferenta dintre cele doua lumi este aceea ca prima suporta un grad al departarii, al adincirii si al profunzimii: oricit de mult ai calatori inspre Est, vei descoperi mereu un „mai la Est“, caci Estul este un pamint „nedestelenit“, in asteptare de oameni noi.
Teodor Moldovan (nume inconfundabil romanesc, pe care numarul strain de la masina nu-l poate camufla) este un nomad, un elvetian de origine romana, care si-a dorit toata viata sa fie un „taran cu sacul plin de povesti“. Fuga sa din tara seamana mult cu drumul calauzei lui Tarkovsky, un drum care duce in „zona“. Pentru Teodor insa, „zona“ este un spatiu neprimitor, in care nu numai ca nu il gasesti pe Dumnezeu, dar poti chiar sa-l si pierzi. Numai depasirea „zonei“ inseamna intrarea intr-o alta lume, intr-o lume in care devii „de neatins“. Intors din exil dupa ani, Teodor incearca sa gaseasca un „fir rosu pierdut“, firul pe care l-a rupt prin fuga familiei sale din Romania, un fir al Ariadnei care in roman poarta numele de Valeria.
Unul dintre momentele-cheie ale romanului este intilnirea cu Ion Palatinus, la sanatoriul de la Moneasa. Ion este „maseur si filosof, proprietarul unui ciine, al unui baston pentru orbi si a treizeci de mii de carti, dintre care multe perle“. Ion a orbit de mic, din cauza cititului. Atunci cind doctorul l-a asigurat ca sansele de a orbi sint de optzeci la suta, Ion a inceput „sa-si adune toata lumea in minte inainte sa fie prea tirziu“. Orbirea l-a indepartat de lume in valea de la Moneasa, o vale a izolarii si a literaturii. Palatinus aminteste de orbul Jorge, din Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de batrinul calugar bibliotecar, aparator al unei lumi interzise. Pentru Ion Palatinus literatura nu reprezinta adevarata realitate, nu este mai „reala decit realitatea“, asa cum credea Dostoievski.
Pentru Ion cartile sint „o realitate diluata“, povestile fiind de multe ori periculoase. In biblioteca lui Palatinus, cartile prind viata si striga pe mai multe voci. Lumea in care traieste Ion este „o lume concentrata“. Ion ii „aude cu ochii“ (cum ar spune Shakespeare) pe Schiller, Dostoievski, Schopenhauer, Proust, Hugo, Flaubert etc. Frumusetea apare doar „atunci cind o carte suna bine“. Pe Hegel i-l inregistreaza pe casete primarul, pe Sade preotul Banica din Slatina, iar un gropar ii inregistreaza si el atunci cind nu este prea aglomerat. Ion Palatinus este un invatator, un apostol cu o misiune bine stabilita, aceea de a schimba lumea, de a schimba „situatia“, cum spune chiar el.
La sanatoriul Moneasa, timpul este inselator, el mutileaza intocmai precum boala. Teodor invata la Moneasa, de la Ion Palatinus, ceea ce inseamna sa fii scriitor, ceea ce inseamna sa privesti. Drumul pe ulitele de la Moneasa ii apare lui Teodor ca „un drum prin literatura“, fiindca prin fiecare fereastra luminata se poate vedea un om care inregistreaza pentru Palatinus din marile carti ale lumii. Toti cei care inregistreaza se imbraca frumos, fiindca cititul este „aproape ca mersul la biserica, duminica“. La fel precum Hans Castorp la sanatoriul Berghof, in Muntele vrajit, Teodor devine imediat un pacient la Moneasa, un „bolnav“, un om al locului.
Si Hans si Teodor isi fac la un moment dat planuri de plecare, insa in final reusesc sa se „aclimatizeze“. Primul ramine pe munte, la sanatoriul bolnavilor de plamini, al doilea in „valea orbilor“ si a benzilor inregistrate. Romanul lui Catalin Dorian Florescu se incheie cu metamorfoza personajului principal. Teodor isi pierde in final identitatea si descopera ca nu este decit un „Godot“ care a venit la timp, in lumea lui Ion Timis Palatinus, al carei mostenitor devine.
Catalin Dorian Florescu:„Sint un calator intre lumi, un drumet cu putine certitudini“
Cel de-al treilea roman in limba romana v-a aparut de curind. Maseurul orb este asemenea unui drum prin literatura. Care este scriitorul care v-a influentat cel mai mult activitatea literara?
Oh, nici un autor nu m-a inspirat atita, cit o anumita stare de spirit ce provine din biografia mea: realitatile, fricile, nevoile, sperantele mele. Eu sint psiholog, si nu filolog, experientele mele cu omul – in primul rind cu mine insumi – au cladit orizontul cunoasterii mele. La el ma refer in toata literatura mea de pina acum. Am citit mult, inca din copilaria socialista, dar impactul cel mai profund a venit de la filme. M-a interesat intotdeauna modul in care camera creeaza atmosfera si povestea unui film. Cartile mele sint foarte vizuale, fara insa ca densitatea, ritmul si poezia limbajului sa nu-mi fie la fel de importante. Iata unii dintre regizorii preferati: Godard, Fellini, Solana, de Sica, Cassavetes, Anghelopoulos, Antonioni etc.
Dar, desigur, exista si multe carti care m-au cutremurat. Mai presus de toti, Fernando Pessoa cu Cartea Nelinistii, un monument al literaturii moderne. Un personaj in Lisabona anilor ’30, izolat si cu totul constient de propria-i neinsemnatate, isi descrie cu maiestrie existenta. Este una din marile carti ale secolului trecut. Celine, cu Calatorie la capatul noptii, un roman de un realism crud, fara nici un fel de speranta desarta. Doi scriitori germani: Anna Seghers, care a scris marele roman A saptea cruce, si Alfred Doblin, cu Berlin, Alexanderplatz. Doua carti cu care se poate invata arta epicului. Apoi exista americanii: Faulkner, Philip Roth, T.C. Boyle, Tennessee Williams. Iar pentru fiecare carte am nasi: pentru Vremea minunilor – Fellini si romanul Marcel, al lui Marcel Pagnol, o descriere minunata a unei copilarii in Provence. Kerouac si, in putina masura, Herta Muller – ce combinatie? – m-au inspirat pentru Drumul scurt spre casa. Iar romanul la care voi incepe sa scriu in curind, un roman american, as vrea sa aiba suflul Copiilor in miez de noapte, al lui Rushdie. Teluri inalte? Da, clar, doar dupa stele ne uitam de mii de ani.
Intr-un interviu marturiseati ca ati pierdut naivitatea pe care ati avut-o la prima carte. Credeti ca maturitatea unui scriitor consta in dobindirea acelei „naivitati de gradul al doilea“, despre care vorbea Malraux?
Exista doua feluri de naivitati. Aceea cind inca nu esti publicat si nu esti supus presiunilor externe, dar si a presiunii pe care o exerciti singur. Nici un fel de falsitate, de teama, de desertaciune narcisista nu se abate asupra ta. Scrii pentru ca ai foame de cuvinte si de a crea magie. Scrii pentru ca, daca nu o faci, iti blestemi ziua. Scrii pentru a trai, si traiesti pentru scris. Cu aparitia primei carti se creeaza un orizont de asteptari, apar umbrele. Oricit de matur si pur ti-ar fi spiritul, intri in contact cu cartea-marfa. Este uneori dureros sa vezi ce se intimpla cu aceasta marfa – in care ai investit cea mai buna parte din tine –, cind este data pe mina altora.
Nu cunosc exact citatul lui Malraux, dar nu cred ca exista o naivitate graduala. La prima carte am scris instinctual, fara sa stiu prea multe despre cum se „modeleaza“ textul. Au fost talent, incredere in propria putere de exprimare, jocul imaginatiei si placerea de a crea. De la un roman la altul am compus textul din ce in ce mai mult, m-am ocupat de forma lui. A trebuit sa o fac, caci m-am indepartat de biografia mea explicita, pe care am transpus-o organic in Vremea minunilor.
Dupa parerea mea, trebuie imbinate doua calitati pentru a scoate un text literar. Prima este aproape de naivitate: a te lasa surprins de viata, a fi curios, a asculta rabdator si entuziasmat povestile vietii, a te lasa dus de senzatii, a gindi in imagini. A trai aproape de simturi si a le folosi constient. A asculta spre lume, dar si spre propria fiinta. Este o lume nonverbala a fantasmelor. Dar apoi materialul adunat – saminta care incepe sa incolteasca – trebuie plamadit, structurat, pus intr-o forma logica, pentru a putea fi comunicat cititorului. Eu cred ca am o buna balanta intre aceste doua dimensiuni.
Cit de greu ii este unui nomad sa se „aclimatizeze“ in valea orbilor, in lumea „concentrata“ a lui Ion Timis Palatinus?
Este greu si usor, in acelasi timp. Dupa cum vedeti, nu pot da raspunsuri simple. Situatia lui Ion nu mi-a fost niciodata cu totul straina. El era orb, iar eu am o boala muschiulara. Si eu ma gasesc in propria vale si stiu ce inseamna sa fii altfel. Cum si pentru Ion, literatura citita a fost esentiala ca sa traiasca in demnitate cu deficitul sau, si pentru mine scrisul a fost des un colac de salvare. Amindoi am facut dintr-o lipsa o forta. Dar este si greu, caci pentru mine vazul este esential, iar ca scriitor si psiholog sint un pasionat observator al vietii. Exista si altceva care ma desparte de Ion si mai mult: el avea oricum „un acasa“, o siguranta – Moneasa, Borsa, apartamentul plin de carti, limba materna, religia. Avea o identitate precisa, de neclintit. Eu insa sint un calator intre lumi, un drumet cu putine certitudini. Din pozitia mea, valea lui Ion ar fi o camasa de forta. Si totusi: cit de multa nevoie avem inca de valori, viziuni, intr-o lume devenita haotica. O lume a singuratatii generalizate.