Căutam deunăzi nu mai știu ce printr-un dulap fără uși, unde sunt îngrămădite diverse lucruri, cândva importante, pe care sigur le voi arunca la gunoi.
Am regăsit acolo, în spatele unui teanc de almanahuri literare scorojite, câteva CD-uri. Le cumpărasem cu obstinate strădanii în perioada apariției pe piața gri de la noi. Au fost primii ani de după Revoluție, când magazine particulare cu discuri nu se deschiseseră, dar lumea circula în Vest și se întorcea cu diferite mărfuri, comercializându-le prin mica publicitate ori prin celebrele consignații. Între CD-uri, un exemplar fără copertă din ZZ Top – Greatest Hits (1992, Warner Bros). L-am spălat cu puțin whisky și i-am dat play în combina cu radio, CD și casetofon, datând tot din perioada aceea, depozitată și ea spre uitare și inevitabilă prăfuire în alt colț al debaralei. Dacă o să vă spun că m-au năpădit amintirile, aș face literatură, ocupație de care nu mi-e rușine; însă nu s-a întâmplat așa, cu toate că băutura și ziua ploioasă (prima după nu știu câte secetoase) îndemnau la reverie și așa mai departe.
Mi-am amintit, într-adevăr, de primul contact cu ZZ Top. Nu pe disc sau bandă, cum te-ai fi așteptat acum vreo trei decenii, ci direct pe video. Era în 1985. Căscam ochii către un televizor color conectat la videocasetofonul ce derula un TDK VHS, doldora cu videoclipuri. Banda fusese trasă de la vreun post nemțesc, prins pe satelit, sau „adusă de afară“, cum se spunea, spre certificare sigură. Muzica trupei texane era cumva pe-o linie de mult bătută: blues-rock de bună calitate, dar cu tușe pronunțat electronice, moderne și inedite pe atunci. Probabil că aș fi uitat și trupa, și videoclipul, în ciuda tipelor „trăsnet“ care populau „acțiunea“. Însă era imposibil să uit aspectul celor doi învârtitori de grifuri: Billy Gibbons, chitară solo, și Dusty Hill, chitară bas. Pitiți sub impunătoare pălării texane, cu cizme „ciocate“, haine sclipicioase și ochelari negri, nu s-ar fi deosebit de alții. Dar aveau bărbi! Și nu orice bărbi, cum poartă destui rockeri, ci unele lungi până la jumătatea pieptului, bine întreținute, drepte, curate, chiar luxoase. (Bateristul Frank Beard are numai mustață.) Ținuta, jocul de scenă și scenariile videoclipurilor rulate de texani conțin doze consistente de ironie postmodernă, anevoie de explicat în câteva fraze. Trioul și-a construit o imagine cu adevărat unică, pe care sigur o invidiază mulți din industria spectacolului, fiindcă nu poate fi copiată, nici adaptată, cum se întâmplă des. Oricine ar comite imitația cade fără greș în ridicol. Iar asta e mai rău decât plagiatul.
Muzica ZZ Top vine din acea zonă americană bine-cunoscută ca leagăn al forței și simplității, al violenței, suferinței și visării, al afacerilor nemiloase, al credinței și al filantropiei atent strunite: Texas – Louisiana – Mississippi – Arkansas – Tennessee. Generic se cheamă blues-rock, dar include tex-mex, tex-arkana, bayou-country, delta blues ori altă specialitate condimentată. După faza tradițională, din anii 1970, grupul s-a orientat la timp și a cucerit mapamondul în deceniul următor prin dinamica ritmului sintetizat. Vedete mondene datorită inspiratei schimbări, ZZ Top n-au uitat rădăcinile și s-au întors la ele în ultimele decade. Iar chitaristul Billy Gibbons, remarcat de însuși Hendrix în tinerețe, se distrează cu piese de inspirație latino (pe discul Perfectamundo, 2015) sau clasicizează viguros la cei 69 de ani, pe discul recent: The Big Bad Blues (2018, Concord/ Universal). E reconfortant să vezi pe copertă un tip care nu ține cont de imbecilitățile conduitei corecte și să auzi un muzician etalându-și cu pasiune și prospețime tradiția. Remarc preluările incitante de piese cunoscute, ca Rollin’ & Tumblin’.
Un exemplu de urmat, un disc de ascultat fără oprire.
Un comentariu
sjunt buni baietii.sau au fost ptr ca se pare d hill ne a parasit…