2018 a fost confiscat de Centenarul Marii Uniri – incontestabil, un eveniment istoric de răscruce, din păcate preponderent golit de conținut și erodat la nivel emoțional de caravanele de manifestări artificiale ce au ocolit gândirea interogativă și au afișat ostentativ false sentimente naționale. Atunci când redacția a propus un SDC retrospectiv, am decis să închei anul publicistic cu un articol care privește în urmă către zona scenei. M-am instalat încă din titlu în absurd-ironic, registru caracteristic României ajunsă la vârsta de 100 de ani.
Am aflat de curând, mărturisesc, stupefiată, că arta teatrului are, în transcendent, un protector: Sfântul Mucenic Filimon, sărbătorit pe 14 decembrie! Fețele bisericești zic că Filimon era „de credință elin și cu meșteșugul comediant“, a primit botezul creștin și a fost martirizat prin tăierea capului în timpul împăratului Dioclețian. Nici n-aș fi crezut că atenția Bisericii Ortodoxe Române a fost atrasă de zona scenei, distribuindu-i un sfânt. Sfințenia nu-i chiar printre însușirile de frunte ale lumii teatrale, iar gestul atașării unui sfânt e vetust, de vreme ce practica de a atribui fiecărei bresle un protector canonizat vine din istoria de dinainte de secolul XX.
E, de fapt, o strategie a Bisericii de a se infiltra în toate domeniile vieții publice, tendință exagerată și nepotrivită artelor secularizate dintr-o societate modernă. Ce urmează, să punem icoane și-n teatre?!
Legea salarizării care a intrat în vigoare la debutul lui 2018 este o contradicție prin ea însăși. Politicienii o numesc „a salarizării unitare“, pretextând că ar așeza pe baze echitabile profesiunile din sfera creației. Nici pe departe! Principiul ar presupune ca la studii și genuri de creație echivalente, practicienii să aibă același nivel salarial. De unde?! Legea prevede negru pe alb că angajații din teatrele de stat din București, din teatrele naționale și din acelea ale minorităților naționale primesc cu 25 la sută mai mult decât restul, deși, repet pentru subliniere, au aceleași studii, fac aceeași muncă de creație și prezentare de spectacole! Unde-i caracterul unitar? Că nu-l văd!
S-a anunțat cu surle și trâmbițe în prime time că Teatrul Excelsior din București a intrat în cartea Recordurilor! Guinness World Records i se datorează lui Sir Hugh Beaver, care a avut în anii ’50 inițiativa alcătuirii unei astfel de cărți. De atunci încoace, în fiecare an e lansată câte o nouă ediție, iar ciudatele inventare sporesc vertiginos. Primul record românesc omologat datează din 1986, de atunci World Record Academy recunoscând, printre altele, că dragii noștri conaționali au dansat cea mai mare horă (13.828 de dansatori, în Slatina), au făcut cea mai mare colivă (5 tone și peste 50 de metri pătrați), cel mai mare gulaș (opt bucătari au preparat 7,3 tone de gulaș mâncat de locuitorii din Salonta), cel mai greu tort cu frișcă și fructe din lume (București, cântărea 281 kg), cel mai lung cârnat afumat din lume (avea 392 de metri și a fost preparat în București), cel mai lung lanț de prezervative (București, 1.683 de participanți care au legat împreună 25.773 de prezervative, construind un lanț ce măsoară 3.269,46 metri), cel mai înalt ou ornamental din lume (7,25 metri înălțime, diametru de 4,6 metri, greutate de 1.800 de kilograme, la Suceava), cea mai mare halbă de bere (fabricată la Timișoara, are o capacitate de 11.000 litri, o greutate de 2,5 tone, 6 metri înălțime și e făcută din oțel inoxidabil). Palatul Parlamentului e deținătorul a trei recorduri: cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil, cea mai scumpă și cea mai grea clădire administrativă din lume. Ce bine era să fi fost locul unde se iau cele mai înțelepte decizii! Palatul ocupă o suprafață de 330.000 de metri pătrați, este construit din 700 tone metrice de oțel și bronz, un milion metri cubi de marmură, 3,5 tone metrice de sticlă, și 900.000 metri cubi de lemn, exclusiv din materiale românești. În șirul de recorduri autohtone se adaugă acum și „cea mai mare gradenă rotativă“, unde a stat publicul pentru spectacolul Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, o producție pentru Centenar, desigur!, în aer liber care a beneficiat de un buget de jumătate de milion de euro! Și care s-a jucat doar de vreo 12 ori.
Câți miniștri ai Culturii și Identității Naționale am avut în 2018? Lucian Romașcanu, George Ivașcu („longeviv“, ianuarie-noiembrie!), Valer Daniel Breaz (cel care a preluat „ștacheta“). Un total de trei, scor pe care dacă l-am înscrie la Cartea Recordurilor ar fi, probabil, omologat. Venind din zona scenică – e de meserie actor, George Ivașcu a fost/ este manager la Teatrul Metropolis, iar lumea teatrală ar fi putut beneficia de aportul său. A fost, din păcate, unul dintre cei mai absenți și invizibili miniștri. În urma mandatului său nu rămâne mai nimic.
Finalul de an e foarte neclar: bugetul pentru 2019 nu a fost nici măcar pus în discuția Parlamentului, alte preocupări politice ținând agenda zilei. Tema bugetului, vitală pentru întregul organism social, a fost reportată pentru jumătatea lui ianuarie. Efectele se răsfrâng și asupra instituțiilor teatrale de stat, care, în ritmul acesta, își vor primi fila de buget undeva prin martie, început de aprilie. Tradus în termeni practici, ele vor trebui să se descurce, în plină stagiune, cum vor putea, legislația precizând că, în intervalul până la aflarea bugetului, beneficiază doar de a 12-a parte din alocația anului precedent. Situația afectează nu numai producția de spectacole, pentru care nu vor fi fonduri, ci și evenimentele festivaliere programate în primăvară. Sub semnul incertului și al politicilor improvizate de azi pe mâine, toate stau suspendate în așteptarea anunțului oficial privind bugetarea. Să vedem ce ne aduce 2019.