O vorbă răutăcioasă și, poate, adevărată, spune că, pe măsură ce îmbătrânim, devenim, bărbați și femei, misogini. Fapt e că Letiția Arcan, protagonista Gabrielei Adameșteanu cale de trei romane, ajunge într-un moment asemănător. Ocolul istoriei în trei romane obosește nu atât memoria, cât voința decopertării unor adevăruri incomode. În schimb, trezește alte impulsuri, îndepărtate cândva sau doar banale.
Fontana di Trevi prezintă deopotrivă un paradoxal asfințit al feminității și remiza corporalității, iar ambele procese se desfășoară sub reflectorul unui trecut inflamat.
Gabriela Adameșteanu oferă spectacolul unei epoci în mai multe romane fără să apeleze la nimic sofisticat: nici strategii de suspans și nici intrigi complicate. E straniu cum poveștile de familie realizează un pact strâns cu Istoria. De obicei inodore, fără interes sau pur și simplu neoxigenate dramatic, ceea ce se poate numi eveniment în aceste cărți se organizează în jurul scenariilor despre resturile de viață. Dacă ar fi să alegem o sintagmă care să defileze în fața tuturor cărților scrise de Gabriela Adameșteanu, ea ar fi: vieți netrăite. Ce anume cenzurează sau defavorizează împlinirile? Cum valorizăm suspendările senzualității? Dar pasiunile? Pentru scriitoare, nu doar istoria.
În romanele ei, femeile sunt cele care fac istoria, deși toată exigența lor gravitează în jurul bărbaților. Ele vor să trăiască frenetic, însă sfârșesc îndosariind vieți. Sau, cum se întâmplă în atâtea cazuri, monologând savant ori bârfind, invidioase pe viețile contaminate de libertate ale celorlalți. Gabriela Adameșteanu face din întoarcere tema romanescă din postcomunism. Ca și cum totul trebuie recuperat în fața unui viitor neconcludent. Eroii se mișcă pe teritorii nisipoase ale memoriei, revin în prezent numai pentru a plonja din nou în tulburătoare oglinzi istorice.
Între amintiri domină problema prezentului
Dincolo de toate, se întâlnesc cu ei înșiși. Abandonează prezentul tocmai pentru regăsirea eului pierdut în inocența istoriei personale. În prezentul narativ din Fontana di Trevi, protagoniștii sunt acum căliți; nu-i vorbă, ei dau impresia asta ori de câte ori au ocazia. De pildă, Letiția Arcan revine în Bucureștiul lăsat neprospectat cu atitudinea unei ființe care și-a depășit condiția feminității. În fapt, ea nu face decât să definitiveze harta unei vieți suspendate. Pe Gabriela Adameșteanu o atrag tocmai aceste tentative de a se sustrage pasiunii unei arheologii interioare, felul cabotin de a se raporta la sentimente în văzul tuturor; sau, mai ales, de a rememora ceea ce altfel e imposibil, fără patetism ori luciditate, cât undeva între ele, ca un joc în doi cu cititorul, cel din urmă fiind mereu înghesuit în balanța rațional-sentimentală.
Pentru cine n-a citit celelalte romane ale Gabrielei Adameșteanu, reamintesc că Letiția Branea Arcan este căsătorită cu Petre Arcan, universitar frustrat și intelectual de apartament sub comunism. Ambetată sau pur și simplu bovarică, Letiția trăiește o dublă viață sentimentală. Adulterul cu Sorin Olaru alcătuiește un triunghi amoros ce devine un fel de normă a evaziunii în epocă; cum e și Eleonora Oprea, colega ei de la Clădire, care se împarte între soțul securist și Titus Marga și așa mai departe. Întorși după 30 de ani din Franța, soții Arcan locuiesc la amicii Sultana și Aurelian Morar. Odată cadrul schimbat, Letiția reia fluxul gândurilor suspendate cu decenii în urmă. Protagonista este sătulă de biografiile contrafăcute, așa că nu-și dorește un atare deznodământ.
Privit la un anumit nivel, Fontana di Trevi este romanul reconstrucției unui abandon sentimental. Gabriela Adameșteanu ridică miza, ramificând-o prin vieți secundare. Sultana suportă istoria și pasiunile prin fiica ei, Claudia – finalmente, un copil al libertății nemascate! Prin femeia liberă, femeile vechii generații agonizează bovaric, dar cu gândul la legenda fântânii italienești, metaforă idilică a reîntoarcerii fertile. Între amintiri, domină problema prezentului, care înseamnă recuperarea unei moșteniri de familie și jonglarea printre refulările adulterului.
Gabriela Adameșteanu nu-și lasă eroina în afara istoriei, nici a politicii. Ambele, însă, moștenesc anxietățile iubirii. Romanul erotic, de aceea, analizează superior ceea ce hipertrofia realităților nu permite. Dar ce înseamnă aceasta în proza Gabrielei Adameșteanu? Că avem de-a face cu un fel de realitate impură, în sensul că protagonista, lansată într-un labirint abandonat, încearcă să refacă versiunile vieții aceluiași trup al amintirii – de care nu poate scăpa.
Istoria cea mai intimă rămâne însă cea cu propriul trup
Pe de altă parte, arheologia memoriei unor versiuni reactualizate, observate în amănunt, inhibă cititorul, iar stagnarea în trecut adeseori obosește. Ca scriitoare, Letiția nu se poate desprinde de vorbăria inutilă pe care-o amendase, căci ea, vorbăria, creează iluzia unui adevăr potrivnic. În același timp, recunoaște că identitatea ei atrage temperamente diferite în România și Franța. Când triunghiul amoros se mută din familie în afara ei, Letiția vede în Dorina Gabor – fata urâtă, pasionată de Sorin – nu o rivală, cât produsul unui construct social. Pentru scriitoarea Letiția, adversara este o Cenușăreasă cu care schimbă au toritatea în relația cu „Prințul“ Sorin. „Sentimentele nu se recuperează“, o avertizează soțul. Numai că naratoarea nu se poate desprinde de obsesia vieții în trei. De orice se poate desprinde eroina, nu și de memoria corporalității.
Gabriela Adameșteanu mizează pe ambiguitatea dintre reamintire și imaginarea trecutului. La persoana întâi, narațiunea e dinamică, patetică și plină de pathos. De aceea, tipologiile sunt savuroase. Având convingerea că din viață a conservat cel mai bine resentimentele, naratoarea reține și personaje luminoase, precum Harry Fischer, „maniacul erudit“. În orice caz, îmbătrânită fără să fi devenit adultă, Letiția are revelația autoficțiunii vindecătoare, dar numai după ce se împacă cu trupul, până atunci furnizorul unei memorii indicibile.
Paradoxal, pentru că, oricâtă aversiune revarsă protagonista în trecutul ei încurcat, în final asistăm la triumful feminității.
Trebuie să mărturisesc că aparenta trilogia nu pare să se încheie cu acest roman. Mai ales pentru că, aflăm printre rânduri, Letiția devine în Franța ceea ce nimeni nu s-ar fi așteptat. Afară de cariera scriitoricească – oarecum previzibilă –, ea se implică într-o viață secundă, contradictorie, ajutând bolnavii din ipostaza ei compulsivă, dobândită încă din totalitarism.
Istoria cea mai intimă rămâne însă cea cu propriul trup, acum suprapus cu ideile de bătrânețe și supunere a voinței.
În Fontana di Trevi, Letiția se întoarce în România postcomunistă să recupereze nu atât moștenirea unchilor ei, cât răspunsurile unor versiuni iluzorii. Gabriela Adameșteanu înscenează surpări biografice și le ramifică pe cele cunoscute, căci biografia mocnește în detalii nedescifrate. Scriitoarea caută să armonizeze conviețuirile neclare dintre protagoniști, adică iubirea ratată și cea abstractă, feminitatea pierdută sau inhibată, dispariția și hazardul feminității, elaborarea destinului reconfigurat, pasiunea disimulată și travaliul așteptării celuilalt. Toate eroinele au naturi duale, lăsându-se confiscate în discursurile lor de automatisme, în fapt, energii neexprimate.
După 43 de ani și mai bine de o mie de pagini publicate, ne găsim în fața unei performanțe: literatura contemporană are un personaj ce întrupează istoria câtorva decenii la feminin.