În fiecare an, ca și cum ne-am fi născut din nou, ne dorim ca Oscarurile să se dea celor mai valoroase filme și artiști din anul precedent, uitând că asta nu s-a întâmplat niciodată. Mereu sunt scăpări și chiar actori și regizori foarte buni care n-au primit niciodată râvnita statuetă din partea Academiei Americane de Film.
Robert Redford este unul dintre exemplele cele mai scandaloase, a fost premiat doar pentru regie, plus un Oscar onorific. De curând l-am văzut în ultimul său film ca actor, așa l-a anunțat (deja Wikipedia îl numește „a retired American actor“). Redford nu a fost nominalizat acum la Oscar pentru rolul din The Old Man & The Gun (de David Lowery), deși rolul său era o încheiere cu trimiteri nostalgice la tot ce a făcut memorabil în carieră, iar el joacă atât de elegant și de firesc, încât nici nu zici că joacă. (Poate de aceea nici n-a fost nominalizat.)
Eram în școala generală, înainte de ’89, când Adina Darian a scos cartea Mirajul statuetei de aur. Se epuizase la librăria cea mai mare din Sibiu și am obținut-o convingând o vânzătoare să-mi vândă pe sub mână un exemplar din depozit. Eram fascinată de filmele americane. Am crezut de pe atunci că Premiile Oscar sunt un fel de Nobeluri, niște Everesturi ale celei de-a șaptea arte. N-aveai cum să fii bun fără să nu iei Oscarul și invers. Această naivitate nu m-a părăsit niciodată, deși de la o vreme mă dezvrăjesc în fiecare an, pentru ca anul următor, când se anunță nominalizările, să mă reconfigurez, sperând din nou să fie nominalizați/ premiați cei mai buni dintre cei buni.
Până când se vor anunța premianții ediției din acest an (în 24 februarie 2019), m-am gândit să scriu câte ceva despre filmele care au fost nominalizate și care n-au putut fi încă văzute în România, dar și despre filmele care n-au fost nominalizate – deși ar fi meritat – și nici n-au rulat la noi.
Roma
Așa cum am spus și la Globurile de Aur, 2019 marchează un vârf al corectitudinii politice. (Uitați-vă și la Berlinală. Biroul de presă ne-a trimis în premieră tabele cu procentele de reprezentare feminină nu doar în filmele din festival, ci și la nivelul tuturor compartimentelor administrative.) Cred că această exacerbare a includerii a fost valul pe a cărui culme a săltat Roma mexicanului Alfonso Cuarón, un film foarte frumos vorbit în spaniolă și cu o neprofesionistă indigenă în rol principal, care în alt an n-ar fi fost poate nominalizat decât la film străin. N-ar fi de mirare ca Yalitza Aparicio, învățătoarea ajunsă vedetă grație rolului de menajeră în povestea autobiografică a lui Cuarón, să-i sufle Oscarul lui Glenn Close, care a mai fost nominalizată de șase ori până la The Wife (de Björn Runge), fără să fi fost premiată. Competiția în această categorie e între două genuri de personaje recomandate politic. Pe de o parte o indigenă blândă și bună, un înger care a ocrotit copilăria lui Cuarón, epuizându-se în muncă pentru burghezi și întâmpinând propriile tragedii cu seninătate (iar Yalitza Aparicio e într-adevăr memorabilă). Pe de alta, eroina lui Close din filmul bazat pe romanul lui Meg Wolitzer, o scriitoare talentată care a trăit o viață în umbra soțului, iar când acesta primește Nobelul și e invitat la Stockholm pentru festivități, toate nedreptățile și frustrările îi sunt răscolite, mai ales că soțul e tipul perfect al tiranului irezistibil (Jonathan Pryce ar fi meritat și el o nominalizare la Oscar, altfel filmul fiind destul de cuminte).
Green Book
E foarte greu de făcut în acest an pronosticuri pentru cele mai importante Oscaruri: cel mai bun film și cel mai bun regizor. Globurile de Aur sunt considerate niște repere pentru sezonul de iarnă al premiilor, dar nu întotdeauna anunță exact premianții de la Oscar. De fapt, Globurile prevestesc mai mult nominalizările la Oscar, dar cel mai bun indicator la Oscarul pentru cel mai bun film e considerat Premiul Producers Guild, care în acest an a răsplătit road-movie-ul Green Book. Filmul lui Peter Farrelly, adaptare a unei cărți a lui Nick Vallelonga despre tatăl său, Tony Vallelonga, care în anii ’60 a fost șoferul pianistului de culoare Don Shirley într-un turneu prin sudul Statelor Unite, reconstituie povestea acestei prietenii într-o manieră lejeră, nu lipsită de momente amuzante, dar și de accentele grave ale discriminării rasiale.
Shirley era un muzician talentat și școlit, invitat să cânte pe bani, dar în unele localități din sud, unde toți servitorii erau negri, nu avea voie să folosească aceeași toaletă cu albii sau nu avea voie în același restaurant cu ei. Luați pe sus de mareea corectitudinii politice, membrii Academiei Americane de Film au luat în brațe acest film cuminte, dar uman și plin de bune intenții, nominalizându-l la cinci categorii, inclusiv pentru rol principal masculin, unde Viggo Mortensen, cu jocul lui prea îngroșat, nu merita să fie reținut, precum și la rol secundar masculin, unde Mahershala Ali are șansă dublă pentru că personajul lui a fost nu doar negru, ci și gay. Însă Ali e foarte bun; el dă personajului aura bine cumpănită de prestanță, demnitate și suferință pe care o presupunea partitura. Iar filmul are și nota specifică de sentimentalism proprie cinemaului american cu priză la publicul larg.
First Reformed
Mare păcat că nominalizarea lui Viggo Mortensen a ratat șansa lui Ethan Hawke de a fi nominalizat la Oscar pentru cel mai bun rol al său de până acum, preotul din First Reformed, de Paul Schrader. Dintre toți actorii de anul trecut, poate că el ar fi meritat Oscarul mai mult decât Rami Malek pentru Bohemian Rhapsody. Filmul i-a adus lui Schrader o nominalizare la Oscar pentru scenariu original – prima din carieră, vă vine să credeți? Schrader a scris scenariile unor filme devenite de referință ca Taxi Driver și Ragging Bull, dar n-a mai fost nominalizat până acum la Oscar. (Poate de aceea o să și câștige.) First Reformed e un film reținut și auster despre un preot al unei Biserici reformate cu puțini enoriași, care ține un jurnal al coborârii sale în depresie, pe măsură ce o boală incurabilă îl macină. Încearcă să-și țină depresia în frâu cu alcool (a avut un fiu pe care l-a trimis în Irak și a murit) și se implică tot mai mult în drama unui enoriaș ecologist care-și ia până la urmă viața, lăsându-i moștenire partea lui de alienare. Preotul ajunge să preia de la acesta fundamentalismul ecologist și devine pregătit să se arunce în aer la propriu pentru a anihila un industriaș corupt. Nu e greu să-l întrezărești pe Travis Bickle în straiele acestui preot singuratic ce preia crucea unei societăți autodistructive, dar tematica ecologistă e interpretată aici parcă mai degrabă împotriva interesului ei, în răspăr și nu în spiritul corectitudinii politice care decide acum în America. Iar Ethan Hawke e remarcabil prin felul interiorizat în care aprofundează coborârea în Infern a preotului.
Vice
La fel ca Viggo Mortensen, și pentru Christian Bale nominalizarea la Oscarul pentru rol principal masculin a fost un cadou. Interpretarea sa din Vice, de Adam McKay, e la fel ca filmul – pompoasă și goală de conținut. Doar pentru că te-ai îngrășat niște kilograme și ai filmat cu o dificilă mască prostetică nu înseamnă că meriți Oscarul, dar se pare că rețeta funcționează. Faptul că Hollywoodul încă mușcă la rolurile de contre-emploi care presupun transformări fizice majore pare un semn de naivitate (așa cum unii speră ca Oscarurile să se dea pe drept). Nominalizat la opt Oscaruri, Vice e un film pretențios, supraîncărcat și indigest despre ascensiunea politicianului Dick Cheney. Nu am putut urmări decât jumătate din el, mi s-a părut la fel de găunos ca The Big Short/ Brokerii Apocalipsei (pe care tot McKay l-a regizat) sau American Hustle (de David O. Russell) sau alte așa-zise satire hollywoodiene recente, politice sau nu, încununate cu nominalizări și premii. Nu cred că prolixitatea e un semn de inteligență, dar se pare că azi cu cât nu spui nimic într-un mod mai pretențios, cu atât pari mai inteligent. Noul cinema american al anilor ’70 e îngropat de mult. Un film complex și profund ca First Reformed e aproape ignorat, în vreme ce crucișătoare insipide făcute pe bani mulți și preluate de mari distribuitori devin lideri de opinie.
The Ballad of Buster Scruggs
Din altă paradigmă e și filmul fraților Coen, The Ballad of Buster Scruggs, un film în scheciuri care, la fel ca filmul lui Paul Schrader, a fost lansat la Festivalul de la Veneția, anul trecut (unde a fost premiat pentru scenariu). La Oscaruri are trei nominalizări, printre care pentru scenariu adaptare. E un film inegal (nu toate scheciurile sunt la aceeași înălțime), dar crește de la un capitol la altul, iar westernul e mai mult o ramă pentru niște comentarii despre viață și, mai ales, moarte. De multe ori grila westernului e aruncată în aer (primul capitol e un western muzical), dar ea de fapt furnizează un cadru atemporal și în absolut pentru o tramă filosofică cu trimiteri la prezent. Managerul interpretat de Liam Neeson schimbă recitatorul fără mâini și picioare (Harry Melling) pe-o găină care face calcule matematice, atunci când arta pură nu-i mai aduce bani. (Asta apropo de Hollywood.) Totuși, în capitolul a cărui protagonistă e Zoe Kazan am găsit unul dintre cele mai frumoase momente de western. Când Alice se îndepărtează de caravană și e atacată de indieni, unul din ghizii caravanei, Mr. Arthur (Grainger Hines), despre care celălalt ghid credea că e rece și insensibil, aproape își dă viața s-o apere, cu atitudinea unui pilot de avion care trebuie să-și depună pasagerii teferi la sol după ce l-au lăsat motoarele (și primejdiile, și veștile bune sunt primite cu egală emoție). Speriată că va cădea pradă indienilor, Alice se sinucide, iar ultimul cadru al capitolului e cu Mr. Arthur privind de pe culme în plonjeu la silueta colegului care așteaptă îngrijorat (voia s-o ia pe Alice de nevastă). Cum fiecare capitol pleacă de la motivul cărții răsfoite, preluând primele rânduri și o fotografie (care devine ultimul cadru al capitolului) dintr-o carte imaginară, aici deznodământul e reprezentat de desenul cu cei doi duri (Mr. Arthur are și câinele lui Alice la picioare), textul fiind: „Iar Mr. Arthur nu prea știa cum să-i dea vestea lui Billy Knapp…“. Rar am găsit atâta delicatețe într-o poveste cu caractere puternice, cum se presupune că sunt westernurile.
The Favourite
Desemnat cel mai bun film britanic la Premiile BAFTA, The Favourite, de Yorgos Lanthimos are 10 nominalizări la Oscar – de înțeles din moment ce e un film de epocă, realizat cu o scenografie și costume impresionante. (Și probabil că nimeni nu-i va sufla Oscarul pentru costume designerului Sandy Powell, care anul acesta e nominalizată și pentru Mary Poppins Returns.) The Favourite e captivant în primele minute, dar are și el un soi de pretențiozitate și o dorință de a fi o combinație de Kubrick + Greenaway, care până la urmă nu duce nicăieri. La fel ca în celelalte filme ale lui Lanthimos (cu excepția lui Dogtooth), povestea obosește pe drum și se dovedește că stilizarea luxuriantă nu e de fapt susținută de conținut. Probabil că, de pe de o parte, Academia avea nevoie de tradiționala producție britanică de epocă, pe de alta e foarte posibil și ca triunghiul amoros dintre regina Anne (Olivia Colman) și cele două protejate influente (Rachel Weisz și Emma Stone), plus implicațiile feministe care decurg de aici, să fi cântărit greu. Și acest film și-a început traseul la Veneția, unde a luat Grand Jury Prize și Cupa Volpi pentru interpretare feminină (acordată Oliviei Colman). Inspirat din realitate, el vorbește despre puterea feminină din Anglia începutului de secol XVIII cu un aer de vădită modernitate, lucru vizibil și din costume, și din detalii punctuale – de pildă, coregrafia unui bal de la curte. Dar, dincolo de exuberanța vizuală, ceva rămâne superficial, exterior și dezlipit de miez. Poate pentru că filmul nici nu e despre trecut, ci tot despre prezent.
Nu am văzut If Beale Street Could Talk, de Barry Jenkins, nominalizat oarecum surprinzător doar la trei Oscaruri. Am văzut trailerul și am senzația că știu deja și filmul, pe care îl bănuiesc sentimental și edulcorat. Aș prefera să revăd la schimb BlacKkKlansman, de Spike Lee, o combinație foarte agreabilă de propagandă politică și entertainment, cu interpretări foarte bune.
A Star Is Born nu va avea noroc la Oscaruri, dar ăsta e de fapt un noroc pentru Bradley Cooper. Un Oscar pentru filmul de debut poate l-ar fi îngropat ca regizor. „E și mâine o zi“, spunea știm noi cine.
Încheind tot cu Robert Redford, care mi se pare acum mult mai bun actor ca Pacino și De Niro pentru că a știut să îmbătrânească subtil (nu l-am văzut niciodată cabotin), am găsit în Mirajul statuetei de aur răspunsul lui la o scrisoare a Adinei Darian, în care spunea, după ce luase Oscarul de regie pentru Ordinary People (1980): „În ceea ce privește premiile Academiei, de fapt sentimentele mele nu s-au schimbat. Desigur, e plăcut să ți se acorde un premiu și sunt recunoscător să-l fi primit, dar tot nu cred că un premiu trebuie să consacre opera“. Redford a fost membru al Academiei, dar n-a votat niciodată, a ținut Hollywoodul la distanță. Că e Hollywood sau Pipera, peste tot e același lucru și trebuie să-ți asumi asta: oricât de talentat ai fi, dacă nu ești membru în vreo coterie, rămâi pe dinafară.
FOTO:
- The Ballad of Buster Scruggs
- The Old Man & The Gun
- First Reformed