„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Tânara cu părul alb. Misterul Nabokov de Aurora Liiceanu, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Când l-a cunoscut pe Nabokov, Vera era o tânără zveltă, cu ochi albaștri strălucitori, cu tenul luminos, cu o transparență a pielii ca de alabastru, care-i dădea un aspect fragil, cu părul buclat. Înfățișarea ei nu avea nici o legătură cu firea ei hotărâtă și cu siguranța de sine.
Vera nu numai că a îndeplinit toate sarcinile tradiționale, lucrurile care se așteaptă de la o soție. Ea făcea și lucruri care par să pună în evidență sau măcar să sugereze, fără nici o urmă de reproș, incapacitatea lui de a-și purta singur de grijă și de a face cele mai banale gesturi cotidiene. El nu răspundea la telefon, nu dădea telefoane, nu lipea timbrele pe scrisori și nu scria scrisori, nu-și deschidea umbrela. Ea, speriată de vremurile tulburi în care trăiau, ținea permanent în poșetă un revolver. Socrul ei, tatăl lui Vladimir Nabokov, fusese ucis într-o tentativă de asasinat politic, la Berlin, la începutul exilului lor. Ea a fost și cea care a salvat de mai multe ori celebrul roman Lolita, considerat inițial infam și pornografic, de tentativele lui de a-l arde.
Cel care l-a intervievat pentru „The Paris Review“ amintea că Nabokov vorbea cu accent de Cambridge, foarte rar nuanțat de o pronunție rusească. Fermecător și exotic. Se plângea că a fost obligat de viață să abandoneze limba rusă, „limba visurilor“ lui, o „limbă bogată și infinit de docilă“, considerând acest lucru o pierdere tragică pentru el.
Avea o minte ludică, mult spirit, o libertate neîngrădită a minții, dincolo de determinările clasei sociale și culturii cărora le aparținea. Era curios, susținând că „curiozitatea este nesupunerea în forma ei cea mai pură“. Se spune că se amuza mult, că amuzamentul alterna cu plictisul, mereu în favoarea amuzamentului. Când situația în care se afla îl motiva. Întrebat de un intervievator dacă a venit cu troica, a răspuns că a venit cu Buika, iar despre numele lui T.S. Eliot spunea că din literele lui se poate compune cuvântul toilets. Când un prieten a insistat să vină la prelegerile lui, Vladimir a acceptat până la urmă, spunându-i: „Bine, de acord, dacă vrei să fii masochist!“. Replicile erau adesea o combinație de umor și ironie.
Era trilingv și se distra scriindu-i bunului său prieten Edmund Wilson că e bătrân și nu mai poate „să se schimbe conradical“. Era un răsfăț lingvistic – se referea la Joseph Conrad, scriitorul polonezo-englez care, deși nu vorbise fluent engleza până la 20 de ani, devenise un recunoscut și prestigios stilist al acestei limbi.
Scrisorile trimise Verei, traduse din rusă și publicate nu demult, se întind pe o lungă perioadă, din 1923, deci dinainte de căsătoria lor, până la moartea lui, în 1977. Sunt scrisori scrise înainte de a avea succes literar – acesta a venit mai târziu, după publicarea romanului Lolita. Ele exprimă iubirea și adorația lui față de Vera, o imediatețe senzuală a detaliului în relația lor, folosind expresii năucitor de tandre. O numea „pasăre a paradisului cu coada scumpă“. Îi reproșa „inerția ei epistolară“. Îi număra scrisorile, spunându-i că la zece scrisori ale lui ea scria doar una. O ruga să-i scrie, spunându-i că scrisorile ei erau minunate, stelare, îi aduceau multă fericire. În același timp, unele scrisori erau legate de partea prozaică a vieții și cred că Nabokov s-ar amuza văzând că publicul care a dorit să știe ce-i scria Verei poate citi și bilețelul în care îi zicea: „Iubirea mea, mulțumesc pentru scrisorica ta minunată – și pentru izmene“. Vorbele lui arată cât de dependent era de Vera, cât de mult îl îngrijea ea și îi asigura nevoile lumești.
Ea era foarte promptă și organizată, punctuală și minuțioasă în ce privește plata facturilor și viața lor socială, obligațiile față de edituri, critici, solicitări de interviuri. Era o maestră a organizării vieții în toate aspectele ei, o temută negociatoare a contractelor cu editurile și o mare iubitoare a ordinii și preciziei. Avea talent de agent literar, de impresar și era un bun manager al relațiilor publice ale lui Vladimir. Dacă el traversa cu ușurință granița dintre real și imaginar, Vera rămânea fermă în granițele realului, înțelegând prea bine că talentul literar al lui Vladimir era inseparabil de imaginația sa.
În general, în afara muncii împreună cu Vladimir la cărțile lui, a discuțiilor privind conținutul notițelor lui, efectul lor asupra cititorului, Vera se ocupa de organizarea vieții, planifica și programa interviuri, negocia contracte cu edituri și scria multe note și scrisori.
Cele trei mari pasiuni ale lui, scrisul, fluturii și șahul, le trăia cu ardoare, pentru că toate celelalte griji ale vieții rămâneau în seama Verei.
După moartea lui Nabokov și până la moartea ei, 14 ani mai târziu, Vera a lucrat zilnic șase ore traducând, dactilografiind, organizând moștenirea lui literară, arhivând imensa cantitate de date și documente lăsate de el, făcând proiecte în care-l implica și pe fiul lor. A rămas cu îndârjire fidelă proiectului ei de viață, devotamentul total față de geniul lui Nabokov. Iar dacă a intuit – și Vladimir i-a mărturisit – visurile lui de faimă literară, și-a dat seama că aceste visuri trebuie să fie asociate cu o doză de narcisism, pe care ea sigur i l-a întărit. Pur și simplu fiindcă știa că puterea literară a lui Vladimir stă în felul în care își impune plăsmuirile. Iar el avea în stăpânire teritoriul vast, infinit al imaginației.
Vladimir nu și-a ars scrisorile către Vera, i le-a lăsat ei să procedeze cum crede. Putea să-i spună să le ardă, așa cum le-a cerut ei și lui Dmitri să ardă ultima lui carte neterminată. Și ei n-au ars-o.
Ea însă le-a distrus pe ale ei către Vladimir. Poate se gândea că dacă scrisorile, însemnările ei intime rămâneau, aveau să fie citite de ochi străini care urmau să denatureze imaginea și simțămintele ei. Scrisorile ei, devenite amintiri, trebuiau să aibă valoare pentru ea, nu pentru alte persoane. O priveau pe ea și relația ei cu Vladimir. Dacă și-ar fi pierdut această calitate, ceea ce era intim între ea și Vladimir s-ar fi destrămat și ea nu ar mai fi avut rolul ei inițial. Secretul devenea public. Poate că în singurătatea ei le recitea. Poate…
CARTEA
Despre cărțile lui Vladimir Nabokov, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, s-a scris mult. Dar și viața lui personală i-a preocupat pe cercetători: provenind dintr-o familie aristocratică, a părăsit Rusia natală de teama bolșevicilor și a locuit în Germania, Franța și Statele Unite înainte să se stabilească definitiv în Elveția. Datorită personalității charismatice, a avut foarte mulți admiratori. Și iubite. Cu toate acestea, a rămas alături de Vera, cea care i-a fost soție timp de 52 de ani. Cei interesați de viața lor de familie au la dispoziție numeroasele interviuri ale lui Vladimir, scrisorile sale către Vera, însă nu și vocea Verei. Vera a stat mereu în umbra soțului ei, și-a distrus scrisorile destinate acestuia și a păstrat o tăcere totală în privința relației lor. Ca femeie, ea pare că nu există în acest cuplu… Încercând să înțeleagă ce anume i-a făcut să rămână împreună atâta timp, Aurora Liiceanu analizează, pe lângă operele lui Vladimir Nabokov, articole și cărți despre cei doi, dar și mărturiile fiului lor, Dmitri. Vladimir s-a îndrăgostit de mai multe femei. Despre unele iubiri a scris, pe altele le-a amintit în treacăt ca fiind simple aventuri neimportante. Vera i le-a tolerat pe toate și l-a susținut întotdeauna necondiționat. De ce? Un răspuns, spune Aurora Liiceanu, ar putea fi personalitățile lor atât de diferite: el, traversând cu ușurință granița dintre imaginație și real, ea, puternic ancorată în realitate, complet dedicată proiectului său de viață – acela de a-și ajuta soțul să devină celebru –, convinsă că niciodată nimic nu-i va despărți.