Adina Pintilie e o perfecționistă. Am vrut să facem interviul prin telefon, știind că e prin țară cu turneul de promovare Touch Me Not – Politicile corpului, dar a insistat să răspundă în scris. Cu o zi înaintea predării, m-a rugat să amânăm pentru că a ajuns-o epuizarea fizică și se simte rău (de un an de zile umblă cu filmul prin lume). Până la urmă, a tras de ea și nu doar că a răspuns la timp, dar a trimis de două ori mai mult text decât era necesar (scris jumate la Sibiu, jumate la Brașov). Rugămintea pe care o transmite publicului din România e să meargă să vadă filmul la cinema în primul weekend (15-17 martie 2019), pentru că în funcție de rezultatele weekendului de premieră cinematografele decid dacă mai păstrează sau nu filmul pe ecrane. Și noi vă sfătuim la fel.
Cum a decurs până acum acest turneu mondial? Cât de deschiși au fost oamenii?
Mă inspiră foarte tare și în același timp e și o mare provocare să mă întâlnesc cu publicul în cinema și să observ emoțiile puternice și neașteptate pe care filmul le stârnește. Sunt reacții foarte diferite de la persoană la persoană. De multe ori, oamenilor le e dificil să articuleze în cuvinte ce au simțit, durează ceva până sunt capabili să verbalizeze ce a creat filmul în interiorul lor. Psihanalistul cu care am colaborat de-a lungul procesului crede că asta se întâmplă pentru că filmul intră într-un dialog direct cu sistemul nostru limbic, cu așa-numitul „creier emoțional“, cea mai veche zonă a minții noastre, responsabilă pentru emoțiile primare și pentru memoria de dinainte de limbaj.
De-a lungul anului pe care l-am petrecut călătorind prin lume, publicul a întâmpinat filmul cu foarte multă căldură și deschidere peste tot, iar publicul român nu e diferit deloc în privința asta – dimpotrivă, întâlnirile cu spectatorii din țară au fost printre cele mai reușite de până acum. E fascinant să vezi cum oamenii se deschid emoțional după proiecții și încep să ne împărtășească propriile experiențe și sentimente.
Reacțiile inițiale față de film, după ce a câștigat Ursul de Aur la Berlin, au fost împărțite și contradictorii, acoperind tot spectrul – de la atacuri gratuite la aprecieri entuziaste. Am remarcat în principal rezistență din partea unor profesioniști din industrie și a unor critici, care poate că au fost destabilizați de o astfel de propunere cinematografică, pe care nu o puteau așeza în categorii previzibile. Însă în întâlnirile cu publicul larg nu am întâlnit rezistența asta, dimpotrivă. Înțeleg și respect toate reacțiile pe care filmul le poate stârni, însă cred că industria filmului riscă uneori să subestimeze inteligența emoțională a omului obișnuit interesat de cinema.
Cred că Touch Me Not vine într-un moment în care e foarte mare nevoie de discuția pe care o deschide. În lumea de azi, în care ne confruntăm cu atâtea prejudecăți și unde ne e din ce în ce mai frică de aproapele nostru, filmul propune o „împrietenire“ cu un Celălalt care poate fi de multe ori diferit de noi. Ar fi bine ca respectul față de acest Celălalt și acceptarea diferenței să fie ceva implicit, dar din păcate nu e cazul încă. Foarte des, în relațiile noastre de zi cu zi apar relații de putere, probleme de intoleranță și de judecare a celuilalt, etichete negative. E foarte ușor să judeci pe cineva pentru că are un corp diferit sau o orientare diferită sau altă viziune despre lume decât tine.
Cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, al Uniunii Cineaștilor din România și al Institutului Cultural Român, dezbaterile publice Politicile corpului au însoțit călătoria internațională a filmului în principalele festivaluri și lansări în cinematografe din Europa și America de Nord: premiera americană de la MoMA (Muzeul de Artă Modernă) din New York, cea britanică de la BFI London Film Festival și ICA (Institute for Contemporary Arts) London, cea germană, cu un tur al dezbaterilor prin câteva orașe-cheie, din Berlin la DOK Leipzig, organizat în parteneriat cu Berlinala; lansarea austriacă de la Viennale Film Festival; lansarea în Olanda la IDFA International Festival Amsterdam, premiera cehă de la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary, premiera românească de la Festivalul Transilvania și altele. Peste tot am întâlnit un public inteligent, sensibil, deschis și dornic de dialog.
Nu am făcut filmul cu o intenție politică. Intenția de la care am pornit a fost să ne eliberăm de ideile noastre pre-construite și să avem deschiderea să vedem cum relaționează oamenii într-adevăr. A fost un proces de re-învățare a intimității pentru fiecare dintre noi. Inevitabil, dacă începi să explorezi lumea reală, realitatea se dezvăluie în toată complexitatea și diversitatea ei, adesea diferită de ficțiunile noastre normative. Norma e stabilită de majoritate, sunt însă și multe alte moduri de a relaționa, de a-ți trăi intimitatea, tipuri de frumusețe, de corp, viziuni despre lume diferite de cele normative, dar la fel de umane, de firești, de valide. Și diferența de normă e la fel de normală ca orice normă.
Ne-am dat seama în timpul procesului că personalul și explorarea asta autoreflexivă devin implicit politice, pentru că deschiderea interioară are un impact asupra modului în care relaționezi cu Celălalt și la nivel de comunitate. De asta cred că Touch Me Not e un film necesar. Mergând spre interior, poți schimba lucruri nu doar în tine, ci și în relația cu Celălalt și la nivel de comunitate.
Cât de mult te afectează reacțiile negative atunci când îți expui vulnerabilitatea în fața lumii?
Cum spune unul dintre protagoniștii noștri, Seani Love, „toate emoțiile sunt bine-venite“. Am întâlnit în călătoria asta foarte mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute. A fost un film-research, care a funcționat într-un fel așa cum se întâmplă în psihoterapie – în interacțiune cu Celălalt re-înveți să relaționezi, îți re-ajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de patternuri disfuncționale de gândire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine, despre ceilalți, despre modurile în care poți să relaționezi, despre granițele personale pe care le negociem în fiecare zi.
Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea (la un nivel profund și, de cele mai multe ori, irațional) e condiționat de felul în care am fost crescută, de familie, de relațiile cu cei din jur. Sunt multe condiționări de care am început să devin conștientă foarte târziu și care îmi influențează fără să știu comportamentul, relațiile personale. Cred că de asta filmul și este atât de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona aceea de confort în care crezi că ești sigur de lucruri, că ai certitudini, prin perspective noi și surprinzătoare – care destabilizează. Touch Me Not, cred, e mai degrabă o oglindă în care spectatorul se poate privi și poate vedea niște posibilități ale lui însuși la care poate nu s-a gândit până acum sau pe care îi e frică să le accepte.
Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre sex work, despre frumusețe și corporalitate. Există multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumusețe. Pentru mine, Christian (n.red.: Christian Bayerlein), protagonistul cu atrofie musculară spinală, e un om absolut superb și un corp frumos, dar total diferit de normă. Pentru că un film despre intimitate e și un film despre corp, despre experiența subiectivă a propriului corp și despre felul cum percepi corpul celorlalți. Christian e unul dintre oamenii cu cea mai armonioasă relație cu propriul corp pe care-i cunosc, chiar dacă mare parte din corpul lui e complet imobilizată. Iar relația lui cu partenera sa Grit (n.red: Grit Uhlemann), viziunea lor despre intimitate, modul în care relaționează la nivel emoțional, spiritual, în care își explorează sexualitatea, talentul artistic, discursul lor activist progresiv despre dizabilitate și sexualitate (pe care îl puteți urmări online atât pe pagina lor de Facebook, cât și pe blogul kissability.de) au fost o permanentă bucurie și inspirație pentru noi toți.
Pentru Christian a fost clară de la bun început motivația puternică de a participa la proiect. Mi-a spus încă din primele luni de lucru: „Nu mi-e teamă că acest film sau eu personal vom fi atacați. Când te vor acuza că ai exploatat ființe umane vulnerabile precum persoanele cu dizabilități, să ții minte că cei care țipă sunt cei care n-au nici o idee despre ce simt oamenii cu dizabilități. Ne privesc ca pe niște ființe vulnerabile, care trebuie protejate și care nu pot avea o viață sexuală. De fapt, ei sunt cei care ne tratează cu superioritate, aroganță și lipsă de respect“.
Fiecare dintre protagoniști trece printr-o serie de întâlniri transformatoare. Dacă pentru Tomas (n.red.: Tomas Lemarquis) câțiva dintre pașii esențiali în evoluția lui emoțională se întâmplă în relație cu Christian, pentru Laura (n.red.: Laura Benson), întâlnirile-cheie sunt cu cele două escorte: Hanna Hofmann și Seani Love.
Sex work-ul este un alt aspect asupra căruia mi s-au schimbat perspectivele. Am descoperit formele complexe și adesea terapeutice și de explorare personală pe care le pot lua serviciile sexuale și faptul că oamenii au multe alte motivații de a practica munca sexuală, diferite de simpla supraviețuire financiară. Povestea Hannei, de pildă, e foarte relevantă pentru procesul acesta de căutare a libertății interioare. Hanna a ieșit în public ca transgender la 50 de ani, după o viață trăită într-o identitate în care nu s-a simțit niciodată acasă. Și-a dorit dintotdeauna să fie femeie, în ciuda faptului că natura a înzestrat-o cu un viguros corp masculin. Când a împlinit 50 de ani, a decis să-și asume riscul de a deveni ceea ce și-a dorit, și-a părăsit căsnicia de peste 20 de ani și a început o viață nouă ca femeie. Tot atunci a început să practice munca de escortă.
Hanna navighează elegant printre referințele sale filosofice (are un master în Filosofie), pasiunea pentru muzica clasică, poveștile legate de profesie (își câștigă existența în principal ca agent imobiliar, dar și din munca de escortă), criza economică și politică din Germania și Europa etc. Cu un discurs bine articulat, Hanna e și o activistă vehementă pentru drepturile lucrătorilor sexuali și ale minorităților sexuale, fiind membră executivă a BEDS (Berufsverband Erotische und Sexuelle Dienstleistungen) și oferind consultanță psihologică colegelor sale lucrătoare sexuale transgender din Leipzig.
Contrar ideilor preconcepute despre sex work, motivul principal pentru care a devenit lucrătoare sexuală nu e cel financiar. Ca pentru multe alte persoane transgender, pentru care relația cu propriul corp, cu sexualitatea și identitatea e complexă și adesea dificilă (sub presiunea marginalizării și a prejudecăților sociale), munca de escortă a jucat un rol esențial în procesul de căutare a propriei identități, fiind un spațiu eliberator în care a putut să-și exploreze preferințele și fanteziile sexuale, puterea de seducție, feminitatea.
Hanna dezbate, de asemenea, calitățile terapeutice ale serviciilor sexuale pe care le prestează, nu doar pentru ea personal, ci și pentru client. Servicii care sunt o combinație interesantă de role-play erotic și consultanță psihologică, adesea cu un efect empowering asupra clientului, care se simte recunoscut și acceptat așa cum este și care înțelege că dorințele și fanteziile lui nu sunt ceva greșit, ci o formă naturală de autoexplorare.
Din același punct de vedere, foarte interesantă a fost întâlnirea cu Seani Love, care practică un mix de servicii sexuale, BDSM, tantra și consiliere psihologică (pe zona de psihoterapie jungiană). Relația cu fiecare client e strict personalizată, simte intuitiv de ce are nevoie fiecare persoană cu care lucrează. De pildă, în ședința din film cu Laura (a fost prima dată când a întâlnit-o, fără să știe nimic despre ea), a simțit din primele 10 minute că e prioritar să lucreze pe zona de stabilire a granițelor personale, pe capacitatea de a spune cu adevărat „Nu“. În istoria personală a Laurei au existat momente în care, în relație cu cei apropiați, granițele ei personale nu au fost respectate, ceea ce a făcut-o să acumuleze o cantitate foarte mare de furie neprocesată, care o împiedică acum să se apropie ușor de ceilalți. Procesul de lucru cu Seani a ajutat-o pe Laura sa devină conștientă de blocajul cu care se confruntă, să-și exprime emoțiile refulate și să re-învețe cum să-și negocieze granițele personale.
Seani are un website foarte interesant (www.seanilove.com), care detaliază serviciile complexe pe care le oferă, și o viziune foarte progresistă care susține libertatea de expresie și de explorare personală în sexualitate. La renumitele Sexual Freedom Awards din Anglia a câștigat în 2015 premiul „Best Sex Worker of the Year“. E foarte interesant că tipul ăsta de festival care oferă recunoaștere celor din breasla lucrătorilor sexuali are un discurs foarte progresist pe zona human rights, de luptă împotriva discriminărilor și abuzurilor, de acceptare a alterității.
Seani lucrează într-o direcție azi adesea explorată în psihanaliză. De pildă, una din cărțile pe care le-am studiat cu toții la filmare este Arousal, a psihanalistului american Michael Bader, care vorbește despre faptul că modul în care te comporți, simți, gândești în sexualitate și intimitate oferă o cheie de acces către subconștientul tău. Și, dacă reușești să te privești cu onestitate și deschidere și să nu te judeci automat ca fiind anormal, deviant (dacă se întâmplă să ai un mod de a trăi intimitatea și sexualitatea diferit de ce se consideră în general ca fiind normal), ai multe șanse să descoperi aspecte profunde despre tine însuți, să înțelegi și să reglezi conflicte și dinamici problematice, nu doar din intimitate, ci și din alte zone ale vieții tale, în familie, profesie etc. Dacă ajungi la un astfel de nivel de self-awareness, nu ai cum să mai fii sedus de mișcările extremiste, de naționalism, de toate formele pe care le ia astăzi agresivitatea crescândă din jurul nostru.
Ce urmează după lansarea din România?
Touch Me Not e doar prima parte dintr-un proiect artistic gândit să funcționeze pe mai multe platforme – proiect sprijinit, printre alții, de Centrul Pompidou din Paris, MNAC București, Muzeul de Artă Modernă din Varșovia și Centrul de Artă Spinnerei din Leizpig. E o cercetare artistică extinsă ce va lua diverse forme, printre care mai multe lungmetraje, un performance interactiv, o instalație video, o serie de filme în formate mai scurte.
Următorul lungmetraj care va ieși din această cercetare va fi o radiografie detaliată a unei relații, urmărită de-a lungul unei perioade extinse și concentrându-se mai ales pe modul în care timpul și subiectivitatea memoriei influențează felurile noastre de a experimenta intimitatea.
Cum te raportezi la tema actuală a includerii și reprezentării? Te-ai simțit discriminată în lumea filmului pentru că ești femeie?
Pe de o parte sunt foarte conștientă de subreprezentarea evidentă a femeilor în regia de film și în multe alte domenii, peste tot în lume, nu doar în România. E o realitate de necontestat și își are probabil rădăcinile în timp, în poziția pe care femeile au avut-o de-a lungul istoriei în societățile tradiționale. Pe de altă parte, însă, eu personal nu am simțit că am fost vreodată discriminată profesional sau mai puțin apreciată pentru că sunt femeie. Nu vreau, spunând asta, să neg sau minimalizez experiențele neplăcute pe care le-au avut alte colege de breaslă pe tema asta. Și nici nu neg necesitatea perspectivei feminine în cinema; dimpotrivă, cred că e absolut necesar și sănătos ca cinemaul să ofere cât mai multe șanse de exprimare unor perspective cât mai diverse, indiferent de genuri, care oricum sunt fluide. Există mult mai multe genuri posibile în afară de dihotomia simplistă feminin vs. masculin.
E posibil ca eu să fi avut o experiență particulară și pentru că am lucrat cumva „în afara sistemului“, cu metode atipice, ceea ce m-a ținut adesea departe de majoritatea breslei. În plus, fac parte dintr-o generație de regizori de film în care, cel puțin în UNATC, reprezentarea masculin vs. feminin a fost relativ echilibrată și nu am simțit vreodată că profesorii, colegii sau personalul din universitate s-au raportat la noi diferit în funcție de genuri.
Iar mai târziu, având în vedere că e oricum foarte dificil să faci film după terminarea școlii indiferent ce gen ai avea, un număr considerabil de colege au reușit să debuteze deja în lungmetraj (Ana Lungu, Iulia Rugină, Ivana Mladenovici etc.). Probabil că noi suntem deja beneficiarele unei schimbări progresiste de mentalitate, care se produce nu doar în Romania, ci peste tot în lume.
În pregătirea lansării în cinematografe de pe 15 martie 2019, în cadrul Festivalului One World România, echipa filmului Touch Me Not a organizat între 8 și 17 martie 2019 avanpremiere speciale însoțite de dezbateri în București, Cluj, Iași, Timișoara, Arad, Sibiu, Brașov, Constanța și Sfântu Gheorghe (proiect realizat cu sprijinul CNC, UCIN, DACIN SARA, al Institutului Goethe și British Council).
Touch Me Not e scris, produs, regizat și montat de Adina Pintilie. Filmul e o producție Manekino Film (România) în coproducție cu RohFilm Productions (Germania), PINK (Cehia), Agitprop Ltd (Bulgaria) și Les Films de l’Étranger (Franța). Distribuția europeană numără actori profesioniști și neprofesioniști: Laura Benson, Tómas Lemarquis, Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Hanna Hofmann, Seani Love, Irmena Chichikova, Dirk Lange. Imaginea e semnată de românul George Chiper-Lillemark. După Ursul de Aur și GWFF Best First Feature Award, ambele obținute anul trecut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, filmul a fost vândut (de Doc & Film) în aproximativ 30 de țări din întreaga lume, inclusiv în SUA.
„Propulsat mai mult de intuiție, emoție și investigație filosofică decât de intrigă, debutul lui Pintilie în lungmetraj e un eseu semi-documentar care explorează ce înseamnă – cum se simte, de ce contează – să locuiești într-un corp. Ai putea spune că subiectul filmului se află dincolo de imagini sau de cuvinte. E o meditație necesarmente cerebrală despre natura fizicului (…) care examinează puzzle-urile și paradoxurile plăcerii sexuale într-un spirit de analiză serioasă și nu prin hedonism.“ („The New York Times“)
FOTO 1: Reuters/Fabrizio Bensch