Autorul insusi discuta problemele legate de acest aspect intr-un capitol autonom cu rol de postfata. Admitind ca „nu exista un singur cotidian sovietic, acelasi pentru un rus, un moldovean si un tungus, pentru centru si periferie, pentru toate paturile sociale”, obligatia imediata devine aceea a cautarii unui „specific” basarabean, a descoperirii identitatii cotidianului sovietic „de la periferia latina a imperiului”. Lucru cu atit mai dificil cu cit aceasta identitate nu a avut voie sa existe timp de zeci de ani, particularitatile etnice fiind anonimizate in melting pot-ul estic, sub soarele necrutator al utopiei socialiste. Portretul butaforic al Basarabiei agricole si vinicole, eliberate intru bunastare si fericire de catre Armata Rosie in 1944, trebuie inlocuit cu o imagine cuprinzatoare si de bun-simt, aducind laolalta infernul spatiului locativ si naivitatea politica a pustilor de la scoala, amaraciunile veteranilor si betiile motociclistilor „huligani”, seara, linga bloc. Este ceea ce isi propune in mod explicit Iulian Ciocan, incercind o replica prozei postsovietice a unor Erofeev, Sorokin, Ulitkaia.
Momentul ales de autor, perioada de „inceput al sfirsitului” de la debutul anilor ’80, inainte de moartea lui Leonid Brejnev, e unul nu doar sugestiv pentru finalul ce se apropie de Uniune, dar totodata foarte util pentru ordonarea materiei narative: romanul are un sfirsit, ca sa zic asa, de la bun inceput, din titlu. Lumea moldoveneasca din roman, de la locuinta ultracentrala a responsabilului ideologic Pavel Fiodorovici Kavrig, la doi pasi de parcul Puskin, si pina la familia lacatusului Vova Ciocan, cu un apartament „comandat” de 41 de metri patrati in cartierul Riscanovca, se indreapta intr-un fel sau altul spre sfirsitul ei. Chiar daca locuitorii de la sat inca nu-si dau seama si tinjesc sa ajunga a locui in oras, un veteran de razboi precum Polikarp Feofanovici stie foarte bine ca „se intimpla ceva grav cu generatia tinara. E impertinenta, lenesa, fara idealuri a…th, fii nacealnicilor s-au boierit, s-au occidentalizat”. Pierderea coeziunii sociale, obtinute cu forta sub Stalin si din ce in ce mai farimitata sub Hrusciov si Brejnev, ii pare batrinului un simptom apocaliptic, ceea ce, intr-un anumit sens, chiar si este. Dupa moartea lui Brejnev, nici comunismul nu mai are mult de trait, iar „interminabila tranzitie moldoveneasca” seamana mai mult cu o supravietuire decit cu un nou inceput.
Povestile sint construite cu o tehnica remarcabila
Extrem de bine conduse, povestile celor citeva personaje ale romanului-mozaic, pionierul Iulian Ciocan (!), veteranul de razboi Polikarp, muncitorul Ionel Pislari si varul lui de la tara Grisa Furdui, micul nacealnic Pavel Kavrig si gospodina Dochita Barbalat se intilnesc in moduri subtile, apte sa smulga admiratia cititorului. In centru se afla aventurile constiintei pionierului Iulian, sfisiat sufleteste intre poeziile patriotice de la scoala, scrise de Liviu Deleanu, Nicolai Costenco, Grigore Vieru, si melancoliile mic-burgheze ale mamei despre brisca parinteasca ce o purta la iarmaroc, pe vremea stapinirii romanesti. Dar Iulian e un neastimparat, arunca cu rosii stricate in capetele batrinilor din bloc: astfel intra in scena veteranul de razboi Polikarp Feofanovici, incarcat de orgoliul istoriei pe care a faurit-o („zdrobise fiara fascista, luind parte la asediul Reichstag-ului, arase telina kazaha, lucrase in Comitetul Orasenesc de Partid si obtinuse un apartament de trei camere in sectorul Riscanovca”) si chinuit de prostata. Bintuit de ginduri negre, batrinul Polikarp moare, dar nu inainte de a-l vizita pe responsabilul cu propaganda Pavel Kavrig, ca sa-l informeze de mizeriile pe care i le face tineretul. Kavrig e bintuit de imaginea unei tinere pe care a sedus-o si abandonat-o cu mult timp in urma, ceea ce-l face mult mai fragil in fata realitatilor. Astfel ca paznicul de bloc Nicolae Barbalat, indurerat din cauza mortii absurde a nevestei sale, Dochita, va gasi in el o ureche intelegatoare. Pentru intregirea tabloului, mai apare si un coleg al lui Vova Ciocan de la fabrica, muncitorul Ionel Pislari, amagindu-si viata mizerabila de camin de familisti cu inchipuiri erotice despre o invatatoare nimfomana, dar cu bun nivel ideologic. In schimb, varul sau de la tara, Grisa Furdui, ar da orice ca sa poata sa traiasca in caminul acela nenorocit, cu veceuri oricit de mizere, dar incalzite iarna.
Povestile sint construite cu o tehnica remarcabila, amintind uneori de prozatorii rusi (au fost mentionati de Andrei Bodiu in prefata Harms si Bulgakov; tin sa-l adaug aici, ca posibila sursa de inspiratie pentru moartea lui Polikarp Feofanovici, pe Cehov cel din Moartea unui slujbas), dar, in destule rinduri, si de cei romani. Astfel, capitolul Visul lui Ionel Pislari se construieste dintr-o ambiguitate indelung intretinuta cu privire la chestiunea daca muncitorul Pislari este intr-adevar in stare sa suscite pasiuni bizare vampei de partid Veronica Lapteacru sau e vorba pur si simplu de o inchipuire betivaneasca a aceluia. Tehnica aminteste, bineinteles, de jocurile cu cititorul ale lui Caragiale cel din La hanul lui Minjoala sau Grand Hotel „Victoria Romana”. In plus, toate istoriile se contecteaza intre ele, cum am aratat, asemenea „firelor” din filmele unor Tarantino sau Inarritu. Personajul central din capitolul doi face figuratie in capitolul sase. Un altul este coleg de serviciu cu tatal eroului din capitolul unu s.a.m.d. Iulian Ciocan vrea sa sugereze, astfel, in baletul „intilnirilor” dintre personajele sale o coregrafie superioara, un duh al vremii, poate chiar suflarea mortii in pieptul acoperit de decoratii al lui Leonid Brejnev. La rascruce de vinturi postmoderne, eroii din Chisinaul anilor ’80 se intilnesc doi cite doi ca sa poata constata impreuna sfirsitul unei epoci.
Autorului ii place sa se contemple in postura de maestru papusar
Inainte sa fie postmoderna, tehnica naratiunii mozaicate a fost utilizata in Groapa lui Eugen Barbu. In romanul lui Barbu intersectia povestilor contura, cum se stie, un „suprapersonaj” (cu alte cuvinte, reusea sa fixeze o identitate de grup) datorita constructiei unei serii remarcabile de povesti si caractere tinind de o aceeasi mentalitate, de aceeasi zona sociala, practic un acelasi individ in mai multe variante. Inainte sa moara Brejnev aduce laolalta povestiri preluate din mai multe zone ale Chisinaului sovietic, intretesute in mod aproape arbitrar, antrenind prin aglomerare si repetitie senzatia sfirsitului de etapa, aceea a comunismului triumfalist. Romanul-fresca, cel care poate da imaginea convingatoare, de ansamblu, a unei „lumi” intregi, e inlocuit cu romanul-mozaic, ale carui piese intocmesc un tablou de un realism inselator si de o „perfectiune” tehnica, ca un castel din scobitori. Constructia narativa din Inainte sa moara Brejnev este una demonstrativa, chiar daca la nivelul superior.
Chiar fara a isi asuma vreo teza – iar Iulian Ciocan are un excelent simt al nuantelor, care-l fereste de asta –, romanul in discutie ramine, nu mai putin, rezultatul unei operatii combinatorii orientate in vederea unei unice interpretari. De aceea, „specificul basarabean” cautat de catre cititorul cartii nu va putea fi gasit. Lipseste fictiunea verosimila care sa destinda naratiunea pina acolo unde destinele eroilor sa ajunga a exista independent de scopurile vizibile ale autorului.
Iulian Ciocan are un bun ochi pentru detaliul semnificativ, pentru anecdota sugestiva; de asemenea, trebuie notate onomastica ingenioasa, ironia pince sans rire, subminarea tragicului prin grotesc si invers. Insa lipsesc scenele care sa dea un continut personajelor, altul decit acela al rolurilor de comedie pe care trebuie sa le joace pe scena brejnievismului agonic. Cele mai reusite capitole, primul si antepenultimul, poseda o verva de regizor american in inventarierea, pe scurt, a unor destine intregi: o viata ingramadita intr-o singura fraza.
Lui Ciocan ii place, se vede, sa se contemple in postura de maestru papusar. I se potriveste ritmul rapid si ironic al relatarii, privirea din avion (daca nu chiar din balon). Urmariti in posturi relevante, compusi doar din detalii sugestive, eroii sai par sa nu poata evolua decit supravegheati. Perfect stapin pe tehnici literare, autorul va acorda, poate, mai multa libertate fictiunilor sale in viitor, in asteptatul roman al Basarabiei de ieri si de azi.
Iulian Ciocan, Inainte sa moara Brejnev,
colectia „Ego Proza”,
Editura Polirom, 2007