E seară și sunt între filme, la hotel, încercând să nu adorm ca să ajung la proiecția de la 22. În acest an festivalul ne-a potcovit cu un program foarte greu, care îi avantajează pe jurnaliștii care nu au de scris/ transmis repede. Filmele care au premiera mondială în Competiție de la 10 seara au prima proiecție de presă tot de la 10 seara, a doua 15 sau 30 minute mai târziu și a treia a doua zi de la 8.30. Pentru că la prima oră transmit pentru matinalul lui Răzvan Exarhu de la Rock FM, mă duc conștiincioasă la proiecțiile de noapte, dar dimineața după emisiune nu mă mai pot culca la loc, așa că încep munca.
Altfel spus, lucrez aproape în trei schimburi, în același timp. Nu mă plâng. Pentru cei care n-au venit niciodată la Cannes, festivalul arată extraordinar de la distanță, doar că jurnaliștii (cam 4.000 la număr) par să fie ultimii la care s-au gândit organizatorii, chiar dacă beneficiază acum de o terasă mult mai mare ca anul trecut.
Nu mă plâng și pentru că în acest an Competiția e o colecție de nume alese pe sprânceană, cu cinci-șase clasici în viață, cum a spus Corneliu Porumboiu în interviul pe care ni l-a dat înainte să plece la Cannes. Chiar dacă la cel puțin trei dintre ei nu te mai aștepți la surprize, tot nu le-ai sări filmele. Acest text va apare în print în ziua în care se vor afla câștigătorii, așa că voi continua să scriu despre filmele văzute, urmând ca în numărul viitor să revin cu palmaresul comentat.
Nu avem cum să știm cât de politic va fi palmaresul
Voi începe cu La Gomera, care a avut premiera mondială în 18 mai 2019. Pentru cei care cunosc filmografia lui Porumboiu și căutările aprofundate de la un film al altul, La Gomera e o surpriză. Nu vor regăsi un Polițist, adjectiv 2 sau un film mai abstract decât Când se lasă seara peste București sau Metabolism, ci aparent un neo noir înăuntrul căruia se succed mai multe genuri cinematografice consacrate (thrillerul erotic, comedia, realismul social etc.). Porumboiu trece cu eleganță de la unul la altul, folosind personaje arhetipuri (cărora le consacră câte un capitol) și mutând acțiunea (și prin flashbackuri) de pe insula La Gomera din Tenerife la București și de aici în Singapore.
Jocul de limbaje cinematografice e pus în relație cu el silbo, un limbaj foarte vechi, care redă prin fluierat vocalele și consoanele. Dar, ca să-l poți înțelege pe polițistul Cristi (Vlad Ivanov) fluierând în română prin el silbo, trebuie să știi română. Deci dincolo de meșteșugul cu care stilizează fiecare scenă, Porumboiu pune el silbo în ecuație cu codurile cinematografice, dar și cu cele care fac comunicarea posibilă în societate.
M-am întâlnit cu Porumboiu la Cannes, dar am uitat să-l întreb cât din buget s-a dus pe copyrightul pieselor de pe coloana sonoră. Muzica e parte integrantă a codului folosit în fiecare scenă. De pildă, filmul începe cu Cristi apropiindu-se de insula La Gomera, cu clasicul I Am a Passenger, a lui Iggy Pop, desfășurându-se peste peisajul extraordinar și peste figura unui Vlad Ivanov în control, dar când melodia se oprește și se reia după ce mai curge puțin generic, începi să bănuiești că ea face parte dintr-o strategie, că există un scop în spatele a ceea ce vezi.
E imposibil de speculat asupra palmaresului juriului prezidat de Alejandro González Iñárritu, dar La Gomera ar putea lua cel puțin Premiul FIPRESCI, care e acordat de Federația Internațională a Criticilor de Film și care e anunțat în aceeași zi cu festivitatea de gală, 25 mai 2019, dar cu câteva ore mai devreme. Cred că juriul mare ar putea să-l premieze pentru regie sau scenariu, deși competiția e strânsă. Ceea ce nu avem cum să știm este cât de politic va fi palmaresul, cât de dornic va fi juriul să premieze filme nu doar pentru calitățile lor artistice, dar și pentru relevanța lor în contextual contemporan.
M-am cam săturat ca totul să fie negru în filmele lui Ken Loach
Multă lume se așteaptă ca Dolor y gloria, de Almodóvar, să fie în palmares, mai ales că cineastul spaniol nu a luat până acum niciodată trofeul la Cannes. În 1999 a luat Premiul de regie pentru Todo sobre mi madre, pentru care a luat pe urmă Oscarul pentru film străin – dar nu la Palme d’or. A mai luat la Cannes un premiu pentru scenariul lui Hable con ella (2003). Asumat autobiografic, Dolor y gloria e releveul sufletului unui artist (regizor chiar, interpretat de Antonio Banderas), care, ajuns la o vârstă respectabilă și în pană de inspirație, își revede viața și cariera, găsind în amintirile din copilărie sursa de energie care să-l scoată din depresie și să-i dea subiectului unui nou film. Almodóvar își pune sufletul pe tavă într-o poveste nostalgică în care copilăria e luminoasă, iar prezentul înghețat într-un confort artificial. Apartamentul regizorului din film, modern și sofisticat, e populat de tablouri aduse în mare parte din apartamentul lui Almodóvar, care recunoaște în interviuri că s-a inspirat în film din propria-i viață. Pe lângă Banderas, cu care a lucrat deja de vreo opt ori, Almodóvar a chemat o altă muză de-a sa, Penélope Cruz, să dea viață mamei așa cum a păstrat-o în amintire (caldă, energică, vie), în vreme ce Julieta Serrano o interpretează pe mamă la vârsta senectuții, când presentimentul dispariției o fac să fie mai dură cu fiul care o adoră.
Anul acesta e prima dată când se confruntă cineaști care au deja două la Palme d’or acasă – Ken Loach, respectiv Jean-Pierre și Luc Dardenne. Ken Loach a venit cu Sorry We Missed You, un fel de continuare a precedentului I, Daniel Blake (cu care a luat trofeul în 2016), dar deposedat de umorul acestuia.
Realismul social al britanicului, care face din nou echipă cu scenaristul Paul Laverty, se oprește asupra situației fără ieșire în care oamenii muncesc zi-lumină și nu mai au timp să trăiască și să-și vadă de familie. La fel ca în I, Daniel Blake, e nevoie de căldură umană și de apartenența la o familie pentru a rezista într-o societate care te exploatează și nu-ți oferă alternative. Capul familiei din film speră ca, achiziționând o furgonetă și muncind pe brânci pentru o companie de livrări pachete, să dea lovitura și să poată cumpăra casa la care tânjește din 2008, de dinainte de criza financiară. Dar condițiile de lucru sunt atât de stricte, încât se epuizează fără a găsi puțină înțelegere în caz de urgență – de pildă, atunci când fiul adolescent face o prostie și unul din părinți trebuie să meargă după el la poliție. Soția lui se ostenește și ea îngrijind cu devotament bătrâni, dar și ea e exploatată – programul e infernal, munca e grea și plătită prost. Singura soluție din această situație în care cei doi părinți trag la jug ca niște animale de povară pare să fie doar confortul emoțional dat de familie.
Filmul mi s-a părut mai puțin elaborat ca I, Daniel Blake sau alte filme ale lui Loach, lăsând activismul politic prea la vedere. Și, de ce să mint, m-am cam săturat ca totul să fie negru în filmele lui Ken Loach.
Filmul fraților Dardenne mi s-a părut mult mai bun. Le jeune Ahmed e, așa cum spun înșiși realizatorii în notele de producție, povestea unui eșec. Eșecul tuturor celor din jurul lui Ahmed (un musulman de 13 ani din Belgia) în a îi scoate din cap ideea că trebuie să-și omoare profesoara de arabă. Ahmed îl auzise pe imam (cel care l-a spălat pe creier, după spusele mamei) zicând că profesoara e o apostată pentru că vrea să-i învețe pe ceilalți musulmani araba nu doar după Coran, așa că decide singur s-o omoare. Eșuând, e dus într-un centru pentru minori unde regimul e aproape ca de închisoare, doar că pe lângă întâlniri cu psihologul și ore de sport, merge împreună cu supraveghetorul la o fermă din apropiere să lucreze.
Două filme de debut în Competiție
În stilul lor realist atât de neforțat, Dardenne-ii se străduiesc să pătrundă îndărătul platoșei acestui copil fragil. Fusese dislexic (profesoara îl ajutase), tatăl lipsește din peisaj, un văr a murit „eroic“ într-un atentat, iar el acum îl idealizează, se retrage tot mai mult în sine, radicalizându-se (din instinct de supraviețuire, poate) – toate aceste lucruri le înțelegem, dar nu reușim să descifrăm esența pentru care Ahmed se opune evidenței. Cred că e cel mai sumbru film al Dardenne-ilor și poate cel mai trist film văzut în acest an la Cannes – fără să fie deloc violent. Cel mai dureros e când crezi că întrevezi că în interiorul eroului se dă o luptă și că fostul, adevăratul Ahmed recâștigă teren, pentru ca în secvența următoare, imperceptibil, noul Ahmed să revină la loc. Dardenne-ii nu dau nici o șansă în lupta contra terorismului islamic.
În acest an au fost și două filme de debut în Competiție. Despre Les Misérables, al francezului Ladj Ly, am vorbit săptămâna trecută. Celălalt e Atlantique, semnat de cineasta franco-senegaleză Mati Diop. Surprinzător, Atlantique a fost foarte bine cotat de criticii străini invitați să voteze pe ultima pagină din Screen Daily. Au fost însă și alții (mă număr printre ei) care s-au întrebat ce căuta în Competiție. Mati Diop nu e nepricepută sau netalentată, dar felul în care incorporează tema zombilor într-o poveste realistă din Senegalul de azi nu convinge. Mă întreb dacă filmul ar mai fi fost luat în Competiție („Primul film realizat de o cineastă africană în cursa pentru la Palme d’or“) dacă n-ar fi fost o coproducție franceză.
În fine, la cel mai așteptat film din festival, Once Upon A Time in Hollywood, de Quentin Tarantino, am văzut cei mai mulți jurnaliști de până acum. Toată lumea înfierbântată, mai ales că filmul a fost inclus în ultimul moment în selecție și, cu o zi înaintea premierei, Tarantino rugase Festivalul de la Cannes să nu dea spoilere pentru că lansarea filmului în cinematografe are loc de-abia în 26 iulie 2019. Înaintea primei proiecții de presă, care a avut loc cu un mic decalaj față de premiera oficială, iarăși ni s-a spus că regizorul și producătorii ne roagă să nu dezvăluim prea multe din film înainte de lansarea lui în săli. Au fost jurnaliști care au huiduit – și pe bună dreptate. De ce mai vine atunci presa la Cannes? Văzând filmul și, mai ales finalul, am înțeles de unde atâta secretomanie, așa că n-o să spun ce nu trebuie. Decât că Once Upon A Time in Hollywood e un spectacol de zile mari, flamboaiant și strălucitor despre Hollywood, cu un Brad Pitt în mare formă și un final pe măsură, dar se vede că a fost montat în grabă. Probabil că până lansarea în săli vor mai cădea niște scene. Nu prea există acțiune în film și sunt pasaje care trenează, dar reconstituirea nostalgică a Hollywoodului anului 1969, aflat între două epoci, nu cred că va rămâne în afara palmaresului. Cu atât mai mult cu cât în acest an Tarantino sărbătorește 25 de ani de când a luat primul trofeu la Cannes cu Pulp Fiction (atunci a concurat cu o Vară de neuitat, al lui Lucian Pintilie).
Ultimul drum spre mare
În aceeași zi cu filmul lui Porumboiu (18 mai 2019) a avut premiera la Cannes și scurtmetrajul lui Adi Voicu, Ultimul drum spre mare, în cadrul secțiunii paralele Semaine de la Critique. Aici au fost înscrise peste 1.600 de filme și doar zece au fost selecționate, ceea ce face ca performanța lui Voicu să fie considerabilă. Filmul are doar 12 minute, dar spune multe despre intoleranță și lipsa de căldură umană din societatea românească – deși povestea poate funcționa lejer și într-un cadru mai larg, pentru că teama de celălalt e o maladie generală a lumii în care trăim.
Acțiunea se desfășoară într-un compartiment de tren, unde șase personaje (printre interpreți e și poeta Angela Marinescu) merg cu diverse treburi la mare. Prezența unui cetățean turc o deranjează pe pasagera interpretată de Ana Ciontea – de fapt, pe ea o deranjează orice. Când turcul coboară într-o stație să meargă la bufet, lumea se sperie că trenul ar pleca fără el și că în geantă ar fi ceva periculos. Falsa panică îi îndepărtează pe călători de adevărata tragedie care se desfășoară sub ochii lor. Folosind pe fundal imaginea unor câmpuri în flăcări, filmul are un vag aer intelectual de sfârșit de lume, dar și puțin umor, precum și personaje suficient schițate încât să reprezinte mai multe interpretări ale aceluiași eveniment.
Mă opresc în această stație. Cum am spus, revin săptămâna viitoare cu palmaresul comentat.
Foto: Festival de Cannes