După acest preambul, hai să vorbim și despre muzică puțin. Mai exact, despre ce a fost la ARTmania. Și să abordăm lucrurile ordonat și aproape delicat, deci cronologic.
Primele patru trupe au urcat pe scenă pe 26 iulie. Amestecul, trebuie să o spun, mi s-a părut cumva neinspirat dozat, chit că din melanjul foarte diferit a ieșit o formulă interesantă.
Și a fost prima zi
Nemții de la Fjørt au avut două dezavantaje: i-au luat locul lui Myrkur și au cântat pe lumină. Iar lumina nu prea mergea cu ce prestau ei acolo. Dar treaba și-au făcut-o OK, din ce am prins din mișcarea de tricouri negre către scenă.
Au urmat cei de la Wardruna și am avut surpriza să dau peste mulți oameni care îi știau îndeosebi pentru că trupa a semnat coloana sonoră de la serialul Vikings. Dark folk, parte a ceea ce se mai numește „revivalism“ (receptarea și transformarea actuală a motivelor folclorice precreștine, dublate de căutarea punerii în valoare a unui neopăgânism), Wardruna și-au făcut treaba exact așa cum te așteptai. Pentru cei ce îi căutau, în siajul unui post-romantism actual sau al unui mister nedeslușit, au fost valuri de empatie extraordinar de puternice, provocate de sunetele scoase de instrumentele insolite și de gâtlejurile norvegienilor. Să amintesc din nou de workshopul ținut de Wardruna, care a funcționat foarte bine ca introducere în ce a urmat. Ca rupere între Fjørt și metalcore-ul ce a urmat, prezența Wardruna a fost un respiro foarte bun, chit că la un punct totul riscă să devină prea repetitiv și amenință să se instaureze monotonia.
Și bum, urmează Architects, metalcore britanic al unei trupe aflată în plină ascensiune. Un spectacol care a avut baza sa solidă de fani în Piață, cu un solist care a reușit să stabilească legături faine cu publicul, printre tona de „fuck“ și „fucking“ revărsată ca un torent, care a povestit despre cățelul său adoptat din România și care, deloc în ultimul rând, alterna registrele de voce cu mare ușurință. În rest, fiecare membru foarte stăpân pe cele cinci sau șase note ale sale, totul unit de voce. Lucrul pe care nu l-am înțeles este de ce o formație de metalcore cântă chiar înainte de Dream Theater, dar după ce vezi un circle pit, mult sărit și niște mosheală, parcă nu mai contează foarte mult.
Doamnelor și domnilor, Dream Theater
Și așa am ajuns la momentul în care a urcat pe scenă unul dintre marile nume ale progului contemporan și, evident, una dintre principalele atracții ale ARTmania 2019: Dream Theater. Nu mai trebuie să spun, extrem de mulți fani ai trupei, multă lume cunoscătoare și răs-cunoscătoare a albumelor. Întregul show a fost extrem de bine gândit, de la lumini la joc scenic, cu un Petrucci ce a dominat întregul număr. Surprinzătoare oarecum alunecările sale către ritmuri mai dure, dar a fost pe undeva exact de ce era nevoie – chit că prin asta Jordan Rudess, care ca de obicei a fost dincolo de magistral în clapă, a ajuns cumva într-un con de umbră.
Ce e drept, vocea lui James LaBrie nu a mai fost la înălțime, fiind uneori sub instrumente, alteori străduindu-se prea tare să le întreacă. A fost cam aceeași emfază nepotrivită pe care a dovedit-o și microfonul lui, împodobit cu un craniu ce părea să se completeze cu o bucată de ghips. Se poate spune că LaBrie a rupt microfonul? (Da, știu coperta albumului, dar senzația de kitsch e tot aia.)
În preajma scenei a mai fost pe alocuri o problemă, sonorizarea având momente de exagerare. Dar asta pare să fie o caracteristică a concertelor Dream Theater, prea mult zgomot. Și, când vorbim despre o muzică de o asemenea complexitate, e pur și simplu păcat.
Dacă vorbesc din punct de vedere personal, fiind la al treilea live cu trupeții de la DT, trebuie să recunosc că nu a fost cel mai bun spectacol pe care mi l-au oferit. Evident, pentru cei aflați acolo în primul rând pentru formația asta nu s-a simțit mai nimic: am auzit ulterior impresii diverse, mare parte dintre credincioșii progului construit de LaBrie, Rudess, Myung, Petrucci și noul Mike, Mangini, considerând că a fost un concert rupt din soare.
Cu riscul să mi-i ridic în cap, din punctul meu de vedere nu a fost chiar așa. Și aici nu mă iau de exagerările auzite cum că ar fi fost „perfect“, orice ar însemna și asta; știm cu toții prea bine că live se mai sare o notă, un instrument rămâne în urmă etc. Nu la asta mă refer. Ci la faptul că Dream Theater la Sibiu mi-a dat impresia de oboseală. Lucru care este foarte de înțeles, de altfel, dacă punem în balanță faptul că aici a susținut ultimul concert din turneul european, ce a însumat 35 de apariții începând cu 7 iunie. Ceea ce e în sine un tur de forță.
Nu este însă un lucru de natură să îmi schimbe percepția: am asistat la un spectacol jucat foarte bine de niște actori foarte talentați, dar fără tragere de inimă. Prea mult joc, prea puțină empatie. Sau, ca să fiu în consonanță cu trupa, prea mult teatru, prea puțin vis.
Nimic din cele de mai sus nu scad valoarea concertului. Lucruri bune se pot spune tot înainte, poate o mică dezamăgire fiind faptul că au apelat prea puțin la piesele clasice și au insistat – lucru normal de altfel – pe ultimele albume, cel din urmă apărut, Distance over Time (2019, Inside Out Music) adunând patru dintre cele zece piese cântate (cu tot cu un As I Am grozav de pe grozavul album Train of Thought din 2003). Sunetul inconfundabil al trupei și prezența sa au fost îndeajuns pentru a crea reverberații care scot din tine lucruri pe care nici tu nu mai știai că le știi. Blamați și ironizați pentru tehnicitatea uneori prea mare, adorați din același motiv, cei din Dream Theater rămân un portdrapel al progului de nuanță metalică și niște virtuozi prin definiție. Poate mai puțin James LaBrie.
Și o veste foarte bună: anul viitor americanii vor reveni, cu interpretarea completă a albumului Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory. Oameni buni, vă așteptăm ca și când!