„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Viața și întoarcerea unui Halle, de Alexandru Potcoavă, care va apărea în curând în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
– Fragment –
Cum am bănuit, când au ajuns la hotel, uniformele s-au descheiat și paharele n-au mai stat jos. Restaurantul s-a umplut de voci răgușite, cântece, zbierete războinice și râgâituri. Cât fusese Hube cu ei, se manifestaseră domol, mai ales că generalul, altfel un insomniac, ațipea pe scaun la sfârșitul mesei. Dar Omul se afla acum la Sibiu, iar cheful era la ordinele lui Strachwitz, zis Contele, care l-a așezat lângă el, invitat de onoare, pe bătrânul colonel Häublein. Acela venise cu ceva în brațe și n-am realizat ce era până a cerut gheață și o sticlă de vin alb. Mai văzusem destule ciudățenii, dar de ce-și adusese o frapieră la restaurant n-am priceput din prima.
M-am postat la loc în ușa sălii, de unde-mi supravegheam personalul, când Strachwitz a ridicat paharul și-a răcnit:
„Živeli!“.
Atât a apucat să prindă din sârbă.
„Şi za zdarovie!“, a adăugat în rusă. „Sper că zic bine.“
„Za zdarovie!“, au confirmat ceilalți.
Maiorul a încuviințat printr-o înclinare scurtă din bărbie și a dat paharul peste cap. S-a întors apoi către mine:
„Domnule Halle, cum e asta pe românește?“.
„«În sănătatea dumneavoastră», domnule Conte.“
„Prea complicat, mai bine că suntem de aceeași parte“, mi-a zis, și toți au râs.
Eu m-am făcut ca racul. Acest comandant promovat de Hube, un apropiat al lui Hitler, tocmai sugerase că urmau sovieticii la rând? Când m-a văzut așa, a ridicat din umeri, ca un puști ce-a spart un geam și-și ascunde praștia înapoi sub bluză. Dar nu față de cel păgubit, ci de un coleg de joacă: nu știm nimic, da? Am clătinat din cap și am vrut să mă retrag spre ușă, însă Contele mi-a cerut să mă apropii cu urechea.
„Dar evreii cum zic la asta?“
În acel moment am înghețat. Am rămas așa, îndoit de spate, lângă buzele maiorului înrudit cu sfântul Hyacinth. Ochii mei au fixat farfuria în care se sleiau oasele unui pește. Mă vedeam în ochiul păstrăvului ca într-o oglindă neagră.
N-a durat două secunde totul, dar a fost mai mult decât suficient. Un timișorean ar fi putut răspunde pe loc, pentru că oricine are un cunoscut, coleg sau vecin evreu de la care să fi auzit urarea. Întârzierea mea, sângele dispărut din obraji mi-au luat-o însă înainte și i-au spus Contelui ceea ce părea să știe deja.
„L’chaim, domnule Conte“, i-am zis apoi, ca și cum atunci aș fi înțeles întrebarea.
„Heim ați spus? Acasă?“
„Chaim, adică «viață». Se pronunță cam la fel, însă pentru evreu, obișnuit să fie oricând pus pe drumuri, casa e propria lui viață, singura transportabilă. Evreul e ca melcul, dacă doriți. Și dacă întrebați de ce urarea e pentru viață, și nu pentru sănătate, motivul e destul de limpede, cred: de-a lungul vremurilor, o grămadă au murit sănătoși.“
*
În octombrie 1941 s-au terminat boabele de cafea și am decis să nu mai dăm bani pe asta. Oricum, soția avea probleme cu tensiunea, iar eu, cu stomacul. Apoi, a trebuit să-mi pun pofta în cui și în privința fumatului.
„Lasă, nici țigara nu-i bună la ulcer“, mi-a zis Adél.
„Te pomenești că ăștia ne vor binele“, i-am replicat. „După cum tăiem una și alta de pe listă, la sfârșitul războiului ne vom bucura de o sănătate de fier.“
Ajunsesem să mă hrănesc zilnic doar cu ouă fierte și cartofi piure, făcuți cu apă în loc de lapte. La prânzul duminical mai puneam o găină pe masă, din care gustam și eu o aripă – în rest, soția înlocuise carnea cu varză tăiată felii și rumenită la cuptor în untură. Asta pentru ea și fiica noastră, care primea dimineața și un păhăruț de smântână proaspătă, iar la cină, o felie de slănină crudă, doar-doar ar mai lua un pic în greutate, că tare subțirică era.
Tot în octombrie 1941 a apărut decretul ce-i obliga pe evrei să predea haine și încălțări în funcție de venituri. Ale mele erau zero, dar statul român, după ce mai întâi mă făcuse șomer, mi-a pretins o cămașă, o pereche de izmene, una de ciorapi, două batiste și un prosop. Trebuiau să fie noi, iar împreună m-au costat 1.850 de lei. De acești bani aș fi putut să cumpăr trei sute șaptezeci de ouă, o sută douăzeci și trei de kile de cartofi sau șapte găini și jumătate. Așa s-au dus economiile făcute la cafea, țigări și altele, cu care nădăjduiam să trecem iarna.
*
Pe 18 februarie, la ora 21, ne-am încolonat după călăuză și am părăsit casa babei. Cu zăpada până la brâu și valizele pe umeri, am înotat un ceas până la sălașul văcarului, ca să ne prăbușim unii peste alții când am coborât treptele tăiate-n nămeți. Ne-am oprit cu un bufnet în ușă, oameni și bagaje grămadă, însă ne-am adunat iute auzind urletele dinăuntru.
Se făcuse miezul nopții când ne-am mișcat mai departe, spre graniță. Fără felinar, fără lună pe cer, ba, după o oră, și înghițiți de un val de ceață. Ne-am urmat orbecăind călăuza, care și-a continuat drumul. Abia am îndrăznit să-i cerem să se oprească un pic când unul sau altul ne împiedicam de rădăcini și pietre și ne lungeam cu valizele movilă peste noi. Nu puteam striga după văcar, eram lângă frontieră și riscam să ne răspundă un grănicer.
Apoi am auzit tot mai clar hămăitul zecilor de câini prin negura din față.
CARTEA
„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reichului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sunt cazați în 1940 ofițerii Wehrmachtului, sosiți în Banat cu Misiunea Militară Germană. Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lângă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci când statul ungar îi strânge și pe evreii botezați, trimițându-i la muncă forțată. Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.“ (Radu Pavel Gheo)