Pe data de 23 noiembrie, în cadrul ediției din acest an al târgului de carte Gaudeamus – Carte de învățătură, desfășurat la București în perioada 20-24 noiembrie, a avut loc lansarea celei de-a IV-a ediții a volumului Narcotice în cultura română: istorie, religie și literatură, semnat de Andrei Oișteanu, ediție revăzută, adăugită și ilustrată, apărută la Editura Polirom în 2019. Lansarea, moderată de Adrian Șerban, l-a avut ca invitat pe criticul și istoricul literar Paul Cernat, alături de autor. În rândurile ce urmează vă prezentăm intervențiile acestora.
Paul Cernat: „Volumele lui Andrei Oișteanu sunt niște cartografii erudite“
Volumul de față este o apariție necesară în peisajul cultural românesc, dovadă și faptul că a ajuns la această a IV-a ediție. Aceasta ne dovedește că și volumele de antropologie culturală pot să atingă pragul de bestseller.
Este o carte despre care am scris la momentul apariției sale și despre care aș scrie oricând. Cărțile care îi poartă semnătura lui Andrei Oișteanu sunt cărți cu un impact marcant atât în rândurile specialiștilor, cât și în cele ale publicului general cultivat. Este o carte bine receptată și în rândul studenților, în rândul studenților mei în mod particular, din câte am avut ocazia să constat în acești ani. Sunt cel puțin câteva texte care le-au atras atenția în mod special, de care s-au atașat, cel despre Ion Barbu, spre exemplu, care din punctul meu de vedere este un punct de referință în exegeza barbiană.
Vorbim despre o carte de istoria ideilor, o carte de istorie culturală, de antropologie culturală, o carte foarte complexă și una dintre cele mai importante cărți ale lui Andrei Oișteanu. De fapt, fiecare dintre volumele semnate de domnia sa reprezintă un titlu important, dar eu, într-o ierarhie personală, aș pune acest titlu alături de Imaginea evreului în cultura română (ediția a III-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2012), care nu doar că se citește cu pasiune, ci și cu foarte mult folos de specialiști din mai multe domenii. Este o carte cu deschidere interdisciplinară, cartea unui autor-constructor; această carte este de fapt o cartografie. Volumele lui Andrei Oișteanu sunt niște cartografii erudite. El este un exemplu rar de mariaj fericit între enciclopedism – un termen rar, considerat astăzi de unii ca fiind un termen desuet, deși nu este nicidecum – și specializare.
Avem de a face cu o pluridisciplinaritate fecundă, o carte ce începe din Antichitate și ajunge în contemporaneitatea ce am mai strictă. Este și o istorie culturală a mentalității europene confruntată cu alteritatea. Această alteritate este una multiplă, fie că vorbim despre diversele culte dionisiace, reprimate de apolinismul culturii greco-latine și al celei iudeo-creștine care i-a urmat, așa-numita „Europă clasică“, fisurată de-a lungul perioadei moderne, despre care Nietzsche, se știe, a scris lucruri extrem de profunde la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Este o confruntare a acestei mentalități și cu Orientul, pentru că narcoticele acestea vin – în perioada modernă cel puțin – dinspre Orient și reprezintă o pătrundere a unei alterități orientale într-o cultură occidentală în curs de modernizare, care se confruntă cu propriile limite. Accentul cade aici pe cultura română, de la Nicolae Milescu „Spătarul“, Dimitrie Cantemir, Alexandru Mavrocordat (autor, printre altele, al unui tratat despre tutun și despre fumat) și până în zilele noastre, până la Mircea Cărtărescu, la Andrei Codrescu și alții, trecând prin experiențele decadenților, ale romanticilor, simboliștilor, estetizanților, apoi prin interbelic, în zona avangardei, să o numim așa, dar și a așa-zisului trăirism. Mircea Eliade este semnificativ aici, ca și discipolul său de mai târziu, Ioan Petru Culianu, cei doi făcând parte dintre maeștrii lui Andrei Oișteanu, direct sau indirect.
Narcotice în cultura română este o carte labirintică și în același timp o carte foarte sistematică, ordonată. Andrei Oișteanu are o metodă de lucru pe care aș numi-o a fagurelui.
Volumul semnat de domnia sa este unul scris cu răbdare și în același timp cu o plăcere care se transmite și cititorului, este umplut cu o miere a cunoașterii. Și ceea ce rezultă este o carte terapeutică, care ne confruntă cu experiențe-limită ale consumatorilor de droguri și de plante halucinogene, fie că vorbim despre artiști, fie că vorbim despre savanți sau de alte categorii. Aici este și o confruntare cu limita și în același timp un test, pentru că întâlnirea cu alteritatea destabilizantă pe care o presupun narcoticele reprezintă și un test de reziliență a culturii europene și al identității europene.
Andrei Oișteanu s-a specializat în asemenea teme, ale limitei, ale confruntării cu alteritatea, ale testului alterității. Cartea deschide orizonturile și spre istoria religiilor, și spre istoria culturii, și spre istoria literaturii, și spre istoria artelor, sunt sute și sute de exemple cu foarte multe elemente de anecdotică, ce vin să coloreze și să dea savoare acestei cărți. Andrei Oișteanu are și talent de scriitor, iar felul în care își pune în scenă această materie erudită trădează și voluptatea estetului, dar, cum vorbim despre un volum de analiză critică, și o conștiință a intelectualului public.
Atunci când spuneam că experiența narcotică reprezintă un test pentru publicul de astăzi, mă gândeam și la felul în care sunt receptate problemele legate de consumul de droguri în societatea românească contemporană. Și nu numai românească, în societatea contemporană în general. Este o întreagă dezbatere etică în legătură cu drogurile, cu halucinogenele, cu proprietățile lor. Știm prea bine că aceste pot funcționa uneori ca un fel de pharmakon, pot să trateze anumite boli, pot să stimuleze creativitatea, dar în același timp pot să și distrugă, pot să și omoare, depinde de dozaj, depinde de cum practicăm aceste experiențe, pe care Aldous Huxley, ca experimentator științific al drogurilor, le-a cunoscut foarte bine și a scris mult despre ele. Andrei Oișteanu dedică de altfel pagini foarte pătrunzătoare relației lui Eliade, alt experimentator al narcoticelor, cu Huxley.
E o carte multietajată, care ne ajută să înțelegem mai bine nu doar lumea în care trăim, ci și cultura sau culturile din care provenim, pe cele care ne sunt mai mult sau mai puțin străine. Este o carte reper, o carte-cheie a culturii române contemporane, la care mai multe domenii se pot raporta cu foarte mult profit intelectual.
În calitate de istoric literar, am avut foarte multe de învățat din această sinteză, construită cu un ochi de insectă, și am găsit extrem de multe lucruri pe care nu le cunoșteam, care m-au făcut să-mi extind anumite cercetări.
În egală măsură, este un volum care pune sinapsele în mișcare, care face legături, care operează deschideri între câmpuri disciplinare foarte diferite, între autori foarte diferiți, între culturi foarte diferite. Andrei Oișteanu este un constructor și un mediator cultural, dar este și un om care, prin cărțile pe care le scrie – și Narcotice este un exemplu foarte bun – nu-și propune numai să îi ofere cititorului cunoaștere, ci și să îl facă să-și pună întrebări asupra culturii din care provine și asupra propriei identități. Această confruntare cu limita psihică în diferite culturi reprezintă o provocare identitară majoră.
Îl felicit pe Andrei Oișteanu pentru curajul și anduranța intelectuală pe care a dovedit-o, este extrem de greu să stăpânești atâtea domenii cu dezinvoltura pe care ne-o dovedește.
Narcotice în cultura română este una dintre acele cărți de care are nevoie o cultură matură.
Andrei Oișteanu – Date noi privind scriitorii români și administrarea de narcotice: Eminescu (morfină) și Goga (hașiș)
Anul acesta s-au împlinit 160 de ani de la apariția, în 1859, a cărții lui Charles Darwin, Originea și evoluția speciilor. Fără îndoială, Darwin a fost un geniu și teoria lui revoluționară s-a confirmat în foarte bună măsură, chiar dacă a trebuit să explice cum un animal își transformă solzii în blană sau în pene. Un singur lucru nu a știut să îl prevadă: cum a intrat spiritul în ființă? Nu ajung sute de mii de ani ca evoluția unui corp, mânat exclusiv de mecanisme instinctuale, să genereze spirit și psyché.
Acest lucru i-a făcut pe savanți să presupună că omul vânător și culegător a mâncat (fără să știe) plante și ciuperci psihedelice care i-au pus în mișcare anumite mecanisme psihice și stări de transă religioasă. Pentru că extazul mistic este foarte asemănător cu cel narcotic. De aceea, aceste plante au fost numite entheogene, nu halucinogene. En-theo-gene însemnă „care provoacă îndumnezeire“.
La noi, în spațiul carpato-dunărean, Herodot (secolul al V-lea î.Ch.) vorbește despre geto-sciții din preajma râului Nistru, ce practicau un ritual post-funerar pentru a se purifica de atingerea cu „lumea de dincolo“. Bărbații intrau în corturi de pâslă, în care, peste bolovani încinși, se aruncau frunze și semințe de canabis. Ei inhalau fumul și ieșeau din cort chiuind și dansând, într-un ceremonial foarte specific, pe care Herodot nu îl mai întâlnise la alte triburi.
De asemenea, Strabon, în Geografia sa, vorbește despre preoții-șamani ai lui Zalmoxis, pe care îi numește kapnobatai. Termenul a fost tradus de savanți (inclusiv de Mircea Eliade și I.P. Culianu) prin „mergători prin fum“ sau „mâncători de fum“. Aceste informații și multe altele au dus la concluzia că exista în religia geto-dacilor forme de intoxicare cu diverse plante stupefiante, mai ales cu cânepa.
Am abordat această teorie în 1988, în „Revista de Istorie și Teorie Literară“, într-o perioadă în care astfel de subiecte erau tabu. Era pus la index nu numai opiumul, ci și religia, ca fiind „opium pentru popor“ (într-o cunoscută formulare marxistă). Prin mici șiretlicuri de scriitor obișnuit cu cenzorii comuniști – care erau foarte harnici, foarte determinați, dar și foarte stupizi –, am reușit să public acest studiu. Am hotărât să continui după 1990 această abordare monografică, trecând și prin cultura tradițională și premodernă. Am fost interesat de tot ceea ce ține de folclorul românesc, de „medicina babelor“, de obiceiurile țăranilor și târgoveților, de formele de narcotizare care au apărut în epoca Bizanțului, apoi în epoca fanariotă și, în final, în epoca modernă și contemporană. Începând cu Dimitrie Cantemir, să zicem, care era consumator de opium la Constantinopol (unde era ostatic de lux), și până la hip-hoperii de azi, am inventariat toate formele de intoxicare cu plante și substanțe narcotice și halucinogene.
În ultimii zece ani, au apărut patru ediții în română și una în germană. Sunt atât de multe ediții pentru că, pe de o parte, tirajele se epuizează și, pe de altă parte, mereu am de adăugat informații și interpretări noi. Prezenta ediție este mult îmbogățită. Am căutat în sertarele mai ascunse ale scriitorilor, acolo unde zac scrisori personale și jurnale intime. „Corespondența unui autor – nota Cioran în jurnalul său – spune mai multe lucruri despre el însuși decât toată opera sa“. Și asta pentru că, de regulă, epistolele nu sunt destinate publicității. Am să dau doar două exemple, dintre informațiile noi din această ediție adăugită, unul referitor la Mihail Eminescu și altul la Octavian Goga. Ambele se bazează pe scrisori inedite.
În capitolul din carte despre Eminescu am umblat, evident, cu mare grijă, pentru că este un caz special și nu puteam să risc prea mult. Totuși, George Călinescu spune că poetul lua și i se administra morfină și cloral-hidrat, mai ales în ultimii șase ani ai bolii sale. Dar mărturia lui Călinescu nu este o informație de primă mână. Am găsit recent o scrisoare, datată 27 mai 1887, trimisă de sora poetului, Henrietta Eminovici, care l-a îngrijit la Botoșani în perioada 1887-1889. Ea îi scrie Corneliei Emilian, care a strâns subscripții pentru ajutorarea lui Eminescu, o scrisoare cu următorul conținut: „Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă [re]cunoaște. Ieri a avut o furie îngrozitoare. Azi i-au injectat morfină prin răni și s-a liniștit cu totul. Doctorii duc mare grijă să nu ajungă la un moment fatal, a nu mă mai [re]cunoaște nici pe mine, căci numai eu pot să-i injectez morfina“.
Tratamentele cu morfină și cu alte substanțe psihotrope i-au modificat poetului stările mentale și spirituale, astfel că putem citi poeziile din ultimii ani ai lui Eminescu și din această perspectivă. Trebuie amintit că, în iunie 1883, înainte să i se declanșeze boala, el își nota undeva că trebuie să se ducă la medicul Alexandru Suțu să cumpere anumite „calmante de zece franci“. Probabil era vorba de opiacee.
Citind cărțile marilor psihiatri ai epocii, ei recomandau hașiș și opium pentru bolile mentale. Este vorba, de pildă, despre dr. Alexandru Suțu, părintele psihiatriei românești, în spitalul căruia – numit Caritas (lângă biserica Mântuleasa din București) – a murit Eminescu.
În ceea ce-l privește pe Octavian Goga, am procurat de la un colecționar (Cezar Amariei) o scrisoare complet inedită, care răstoarnă cumva ce știm despre personalitatea lui Goga, scriitorul conservator și naționalist, așa cum îl cunoaștem. În decembrie 1906, la vârsta de 25 de ani, el se afla în Alger și îi scria următoarele prietenului său Ilarie Chendi, bibliotecar la Biblioteca Academiei din București: „Caravana în bună stare. Coastele Africei ne dă mirajuri musulmane. Dacă ai fi cu noi, ai trage [și tu] un fum de hașiș. Mergem disară, fără cucoane [sic!], să vedem danțul buricului“. Era vorba de o epistolă-ilustrată, fără plic, semn că în epocă nu exista vreo jenă morală sau legală privind consumul de stupefiante. „Mirajurile musulmane“ l-au pasionat pe poet. În primăvara anului 1913, a vizitat din nou zona maghrebiană, de data asta in extenso: Algeria, Maroc, Egipt…
*
Destinul prezentei cărți a început, cum spuneam, în 1988 și iată că mai continuă și astăzi, după treizeci de ani. Criticii și istoricii literari ar fi putut să-mi reproșeze faptul că denigrez mari personalități ale culturii. Cu alte cuvinte că fisurez pilonii care formează structura de rezistență a „templului culturii române“. Dar un pilon care nu rezistă la zgâlțâieli nu e un stâlp adevărat, ci butaforie. Spre bucuria mea, nu s-a întâmplat acest lucru. La urma urmei, nu vorbim de un „templu“ locuit de zei, ci de oameni.
Pe de altă parte, mi-a fost frică de un succes facil al cărții. Mă gândeam că de la tabuizare, tema narcoticelor ar putea cădea în tabloidizare. Mi-a fost teamă că va fi citită de liceeni pe sub bancă și că va avea un succes de fundul curții școlii. Nu s-a întâmplat nici asta. Am conchis că societatea românească s-a maturizat, că au fost depășite bolile copilăriei liberalismului. Ba chiar, în unele privințe, au dispărut și coșurile de pe chipul pubertății.
Mulțumesc echipei editurii Polirom, care m-a sprijinit foarte mult, și Terezei Culianu-Petrescu, care mi-a fost redactor de carte. Îi mulțumesc și lui Paul Cernat, care a spus lucruri măgulitoare (și în bună măsură nemeritate) despre mine, cel care, fiind în juriu, a susținut ca acest volum îndrăzneț să primească Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România.