Anunțat cu pompă, Anul Cărții a trecut de parcă nici nu ar fi fost. Pentru că da, alături de alte titluri emfatice, 2019 l-a purtat și pe acesta. În afară de unele manifestări de nivelul unei școli gimnaziale, nu s-a petrecut mai nimic în România. Nimic relevant, în orice caz. Și tocmai prin asta nimicul devine relevant.
Știm că în România consumul cultural, în sens larg, este extrem de scăzut, iar Barometrul de Consum Cultural 2018. Dinamica sectorului cultural în Anul Centenarului Marii Uniri realizat de INCFC vine să confirme în chip tragic. Românii au cheltuit anul trecut, în medie, 27 de euro de persoană pentru cultură, ceea ce înseamnă de cinci ori mai puțin decât media europeană. Trebuie precizat că, dintr-un motiv oarecare, în această sumă intră și plata abonamentelor TV sau Internet. Parcă și văd un vag zâmbet șugubăț pe buzele celui care a făcut această includere: „cultura se dobândește oricum, de la Dan Negru la Măruță, nu-i așa?“. Nu, nu e deloc așa. În schimb, mie mi se pare cutremurător faptul că 67% dintre români nu au văzut niciodată o piesă de teatru. Niciodată.
Evident că nici la consumul de carte nu stăm mai bine. Da, este clar că se dezvoltă piața de carte din România, dar într-un ritm foarte lent, iar comparativ cu Uniunea Europeană mai că nu-mi vine să mai spun ceva. Totuși, să îndrăznim să ne înfruntăm imaginea din oglindă: piața de carte în România este estimată undeva la circa 60 de milioane de euro. Aici, să fim corecți, nu intră însă manualele școlare, anticariatele și xerocopiile. Să săvârșim comparația cu alte țări din UE:
– Bulgaria: 60 de milioane euro;
– Slovacia: 140 de milioane euro;
– Ungaria: 230 de milioane euro;
– Suedia: 450 de milioane euro;
– Polonia: 1, 2 miliarde euro;
– Italia: 2,5 miliarde euro;
– Franța: 4 miliarde euro;
– Marea Britanie: 4 miliarde euro;
– Germania: 9, 8 miliarde euro.
Evident, ce se întâmplă în statele mari, cele de la finalul clasamentului, ne depășește și nici nu ridicăm privirea atât de sus, să nu amețim. Pentru o perspectivă însă, amintesc faptul că editura franceză Gallimard are o cifră de afaceri de circa 250 de milioane de euro și publică aproximativ 1.500 de titluri noi pe an. Câte Românii în Gallimard…
Dacă întoarcem perspectiva, vedem că și în Franța, și în Italia, există probleme și se închid librării (deja anul acesta s-a închis una dintre librăriile mele preferate din Roma, Feltrinelli, cea de lângă Piazza della Repubblica) – numai în capitala Italiei s-au închis peste 200 în ultimii zece ani.
Însă, înapoi în România, noi ne gândim mai degrabă că nu știm dacă mai avem de unde închide atâtea librării (glumesc, mai sunt, mai închidem, nu e nici o problemă). Cu bibliotecile știm cum stăm, au fost închise vreo 700 în anii din urmă. Iar românii din păcate citesc (din ce în ce mai) puțin. Aici însă nu avem nici un studiu care să ne arate exact cât de puțin. Ce e drept, și mie mi-ar fi teamă să îl fac, suntem acum în poziția bolnavului care știe că ceva nu este bine, dar se teme mai tare de adevăr, așadar apelează la românescul lasă că mai merge așa încă o bucată.
Prin urmare, programul „România citește“ propunea o „lecturare“ (cum altfel?) continuă, care să ducă la „dublarea consumului de carte la nivel național“ până în 2020. Aha. A funcționat.
Pururi tânăr, înfășurat în hârțoage, statul se golește de conținut și se umple de formalism.
Dincolo de sforăiala balivernelor citate, trebuie să avem în vedere un lucru simplu: campaniile de încurajare a lecturii se bazează aproape exclusiv pe autori români. Iar din totalul de 60 de milioane de euro, cât ar însuma piața de carte, cota lor să fie cât? Poate 10%? Și atunci cum le crești importanța pe piață? Din păcate, e mai simplu să trăim masochist într-o perpetuă retrospectivă, în care România este „cea mai“. Cea mai analfabetă (dar funcțional), cea mai urâtă, cea mai incultă. În țara cu învățământul „cel mai“ precar (iată!), statul a făcut prea puține – spre deloc – pentru a încuraja cititul. Lipsa unor politici culturale s-a văzut și se vede cu ochiul liber. Mai degrabă editurile sunt cele care duc campanii de formare a tinerilor. Altfel, „România citește“ sporadic, pe sponci, iar educația și formarea unui viitor par să fi ieșit din atribuțiile unui stat care stă.
Concluzia? Nu știm dacă a fost Anul Cărții în România, dar sperăm să înceapă.