O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei este un text care numără 508 pagini cu bibliografie cu tot, funcționând ca o completare surprinzătoare, dar totuși firească, a volumului Ulysses, 732. Romanul romanului, semnat de Mircea Mihăieș.
Multiplele fațete ale personajului lui James Joyce, Molly Bloom din Ulise, au provocat o pasiune prolifică pe care numai infatigabilul anglist timișorean putea să o materializeze. Vorbim despre o carte pornită din dorința de a analiza cum capitolul final al lui Ulise, convențional intitulat Penelopa, nu ne arată atât opiniile, trăirile, speranțele și deziluziile lui Molly Bloom, cât mintea ei. Sau mai precis: vocea minții ei.
Experiența multiplicității feminine
Mircea Mihăieș mărturisea că, lectură cu lectură, Molly Bloom a devenit personajul „cel mai reprezentativ“ al romanului lui Joyce. Cu o precizare necesară: Molly aceasta nu aparține „nici postmodernități, nici postcolonialismului, nici mișcării de eliberare a femeii“. Molly Bloom poate fi situată la răscrucea mentalităților, dar în primul rând în zona „percepțiilor și sensibilităților premoderne și moderne“.
Parcurgerea ultimului capitol, Penelopa – titlu de capitol neatribuit de autor însă, chiar dacă l-a pomenit încă din 1920, ci de ediția din 1984 a lui Hans Walter Gabler –, poate fi experiența cea mai deplină a „fluxului conștiinței“, a redării minții personajului în cauză. Dar o astfel de abordare ar fi, după Mihăieș, o eroare, deoarece Molly Bloom este prezentă în toate celelalte capitole ale romanului, ca obsesie a altor personaje, ca fulgurație narativă sau ca rememorare a lucrurilor vizibile sau invizibile. Inițial, acest capitol care încheie Ulise nu era prevăzut, romanul urmând să se încheie cu capitolul 17, Ithaca. Trăsătura cea mai specială a capitolul Penelopa constă în faptul că „metafora coincide cu textul ca întreg“.
Molly poate fi de asemenea considerată ca un fel de conștiință (vinovată) a Dublinului și Gibraltarului, dar și supra-conștiință a soțului ei, Leopold, văzut drept „purtătorul unui înduioșător sentiment al vinovăției înmuiate în alcoolul tandru al păcatului mereu reînnoit“. Dar, în primul rând, Molly Bloom este cea mai puternică întrupare a feminității din literatura occidentală a ultimelor două secole, potrivit lui Mihăieș. Pentru el, Molly Bloom este simultan și „nevasta veselă“ din Windsor, și Moll Flanders, și Emma Bovary, și Justine a lui Sade, chiar și Simone de Beauvoir avant la lettre. Din păcate pentru așteptările unor cititori, Molly nu funcționează și ca un alter ego al lui Joyce; ea concentrează cam tot ce știa Joyce despre feminitate și despre ideea de femeie. Ar putea prezenta cel mult o oarecare asemănare cu Nora Barnacle, soția lui, căreia i-a scris trei scrisori în 1904, care pot fi considerate mostre ale modului de exprimare regăsit în capitolul Penelope: un șir de cuvinte lipsite de punctuație și fără majuscule. Este o descoperire problematică, de vreme ce Molly Bloom, spre deosebire de nevasta credincioasă Penelopa, se remarcă prin planuri urzite cu scopul de a-și înșela soțul.
Mihăieș arată – păstrând o militantă distanță față de feminism – că Joyce a participat, prin Molly Bloom, la un proces de reevaluare indirectă a perspectivelor contemporane asupra feminității și sexualității: „Pentru el, soluția se află în feminitățile multiple, în incluziunile neîncetate, și nu în sterile confruntări între genuri și persoane“. Numeroasele posibile chipuri sunt excepțional anunțate de titlurile capitolelor: Molly este evantai, apoi imperială, impudică, carusel, naturalis, triplex, din Troia, de piatră, postmeridian, nocturnă, sola, asamblaj, mille-feuilles și, în cele din urmă, Molly grande-bouffe (ca o formă de actualizare filmului din 1973 al lui Marco Ferreri, La Grande bouffe – adică Marea crăpelniță –, încercând să reunească într-un festin critic perspective critice diferite).
De ce este Molly Bloom o provocare încântătoare
Investigarea corecturilor, variantelor, rescrierilor i-au permis lui Mircea Mihăieș să observe că ultima parte a romanului a funcționat ca o oglindă, permițându-i lui Joyce să identifice erorile de compoziție: „Într-un limbaj simplu, el avea deja «stația terminus», adică știa unde trebuie să ajungă, dar pentru a parcurge drumul era obligat la o sumă de corecturi și recalculări ale traseului“, mărturisea Mihăieș într-un interviu acordat lui Robert Șerban, în paginile „României literare“ (nr. 45/ 25 octombrie 2019). Complicatul proces de construcție a personajului, incluzând deconstruirea și reprezentarea, comparat de Mihăieș cu un soi de „topire“ cubistă în forme mai mult sau mai puțin identificabile pentru a fi apoi recompusă, îi conferă romanului joycean „un aer de hiperrealitate în plină și necontrolabilă mișcare – adică de viață surprinsă în dinamica ei“.
Locul privilegiat pe care-l ocupă romanul joycean în cadrul modernismului literar nu mai trebuie explicat și nici reliefat. Totuși, se justifică sublinierea, în acest context, a statutului special al literaturii: „asigură un veșmânt lingvistic neierarhizat produselor ce țin de bătălia internă a minții, de aranjarea și triumful unora sau altora dintre procesele acesteia“.
Invocarea muzicii compuse și interpretate de Kate Bush este cât se poate de firească în contextul analizării receptării productive a figurii lui Molly Bloom. Nu este pentru întâia dată când Kate Bush s-a inspirat din literatură: Wuthering Heights adaptată după Emily Brontë, inclusă pe albumul The Kick Inside (1978), propune o Catherine Earnshaw (Cathy) interpretată de Kate Bush, care îl bântuie pe Heathcliff, într-o poveste gotică și macabră. La rândul său, monologul lui Molly Bloom dă titlul melodiei Flower of the Mountain (de pe The Director’s Cut, 2011), sintagma cu care își alinta soția Leopold Bloom la începuturile iubirii lor. Adevărat este și că, inițial Kate Bush dorise să folosească textul pentru Sensual World, dar din motive de copyright, abia în 2011 a primit acordul moștenitorilor lui Joyce, așa că a lăsat deoparte senzualitatea femeii și a înlocuit-o cu cea a lumii. Abia pe Flower of the Mountain putem asculta cuvintele (169 la număr) preluate din monologul joycean, cu un refren compus de Bush: „Stepping out of the page/ Into sensual world“. Este și aceasta o dovadă, cel puțin pentru mine, a puterii lui Joyce de a reprezenta consistent viața interioară feminină, cu pulsiunile și pasiunile ei: neconvențional, iritant, provocator.
Deși inițial fusese animat de gândul secret de a scrie un Anti-Ulysses, treptat autorul s-a lăsat fascinat de posibilitățile explorării unui personaj care se joacă de v-ați ascunselea, acoperind un spectru imens de provocări feminine, întruchipând senzualitatea și nerușinarea, visarea exaltată și dorința deznădăjduită. Cititorul va găsi în O noapte cu Molly Bloom în primul rând transcrierea, afirmă Mihăieș – dar și comentariul atent, elegant și contextual, adaug eu –, aplicat celor „mai îndrăznețe, nesăbuite, prostești, extravagante, smintite, iraționale, delirante, caraghioase, burlești, pompoase, imprudente, obscene, lirice, încântătoare, nostalgice, fastuoase, sublime gânduri din mintea unei femei surprinse vreodată de literatură“. Vorbim, în fond, despre un capitol final care nu e altceva decât „the dirtiest most indecent, obscene thing ever written“, după cum afirma Michael Chabon în „The New York Review of Books“ (26 sept. 2019/ vol. 66, No. 14). Cum să nu fie provocator și productiv cel mai murdar lucru scris vreodată?
Mircea Mihăieș, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, Polirom, 2019