Intilnirea de marti, 26 februarie, a fost o consecinta a editiei precedente. Nu e limpede cum de a reusit moderatorul sa depresurizeze total dezbaterea, pina la a o face perfect inutila. Pe de o parte, a anuntat un subiect care a facut valuri: achizitiile publice de arta din anul 2007, cu referire la situatia aberanta in care Ministerul Culturii ajunge sa stabileasca o comisie pentru a achizitiona o colectie a Muzeului National de Arta Contemporana. Pe de alta parte, Erwin Kessler a initiat dezbaterea („Ce ceri? Ce dai?”) declarind ca nu scandalul din jurul achizitiilor intereseaza si nici discutiile despre citi bani publici s-au folosit, ci felul in care functioneaza relatia cerere-oferta in schimbul reciproc dintre artistii contemporani si institutiile publice. Aceste deziderate anuntate, domnul Kessler a sugerat ca data viitoare MCC sa plateasca direct protectie sociala membrilor Uniunii Artistilor Plastici si sa nu se mai foloseasca de MNAC pentru acest lucru si a adus, singur, in discutie varii sume cheltuite din bani publici pentru o arta, citez, „urita” cu care MNAC nu stie ce sa faca, intii 500.000 de euro, apoi 700.000 de euro (explicind tirziu si la cerere diferenta de 200.000).
Iar cind a venit vorba despre ce tip de arta isi are locul intr-un Muzeu National de Arta Contemporana versus ce tip de arta se produce azi, s-a discutat exclusiv colectia mai degraba nefericita cu care s-a ales MNAC in urma selectiei unei comisii pe alocuri suspecte, si deloc despre cel de-al doilea val de achizitii (diferenta de 200.000 de euro), in urma caruia MNAC a intrat deja pe un fagas „normal”, fara comisie stabilita de MCC. Domul Kessler a ratat astfel posibilitatea de a intelege cu adevarat ce tip de lucrari isi doreste MNAC.
O foarte plictisitoare fictiune de tipul „good cop/bad cop”
Invitatii Ruxandra Demetrescu, presedintele Comisiei de achizitii in 2007, Mihai Oroveanu, director al MNAC, Daniel Gontz, artist, gazda web a protestului semnat de contestatarii procedurii de achizitii din 2007, si Virgil Nitulescu, secretar general la MCC, au jucat intr-o foarte plictisitoare fictiune de tipul „good cop/bad cop”. „Bad cop” a fost ministerul, domnul Nitulescu si-a asumat aberatia primei sesiuni de achizitii si a zis ca nu mai face. Domnul Oroveanu s-a dat drept victima: „Ministerul asculta de UAP, nu de MNAC”. Aproape toti au cazut de acord ca, aberatie sau nu, ocazia cheltuirii acelor bani nu se putea rata. Protestatarul Gontz nu se pune. In loc sa dezbata, a plecat din sala (in semn de „protest”, fireste).
Mihai Oroveanu merita felicitari pentru maniera in care a reusit sa impace si ministerul, si UAP-ul, si pe protestatari, convingindu-l pe ministrul Iorgulescu sa aprobe reutilizarea unor bani, de la imbunatatiri administrative la achizitii de arta contemporana „de aratat”. Aici ar mai fi fost o intreaga discutie despre cit de rapid a gestionat domnia sa cel de-al doilea val de achizitii si de ce unii galeristi l-au refuzat, dar domnul Kessler a sufocat-o din fasa. Domnul Mihai Oroveanu insa, intelegindu-mi interesul firesc pentru felul in care marile muzee ale lumii fac achizitii de arta, s-a oferit sa-mi indice bibliografie. Ii multumsesc, dar as prefera sa invat pe viu, din maniera in care domnia sa pune in practica cunostintele pe care neindoielnic le detine cu prisosinta.