Acest roman se adreseaza oricarui public doritor sa se lase... surprins din punct de vedere literar (de un stil, de o tema, de un univers, de un subiect istoric).
In orice caz, in momentul in care am scris aceasta carte, in iarna anului 1983, nu ma gindeam nici cum sa fac ca sa „ocolesc” cenzura si nici nu-mi faceam mari iluzii privind sansa de a-l publica. L-am scris in primul rind dintr-o nevoie interioara, pentru ca voiam sa ma confrunt cu acest gen literar si pentru ca aveam o frumoasa poveste de povestit (care isi tragea sursele din universul fabulos al unei lumi din care Bucovina a facut parte, acea lume de margine de imperiu unde frontiera dintre fictiune si realitate este mai fragila decit in alte zone geografice).
„Romanul se naste in acelasi timp cu spiritul de revolta si traduce, pe plan estetic, aceeasi ambitie”, scrie Camus in Omul revoltat. Trecerea lui Matei Visniec de la poezie la roman se datoreaza poate tocmai acestui „spirit de revolta”?
Revolta mea, in 1983, cind am scris acest roman, a fost mult mai banala. Imi amintesc de naveta pe care o faceam ca profesor de istorie si geografie in comuna Dorobantu-Plataresti. Plecam cu noaptea in cap din Drumul Taberei, chiar de la capatul autobuzului 368, luam un metrou de la Statia Eroilor pina la Uzinele 23 August, de acolo luam trenul in directia Oltenita, iar din comuna Plataresti mai aveam 4 km pina la scoala din Dorobantu pe care ii faceam pe bicicleta. Incepusem al treilea an de „stagiu” ca profesor si toata lumea imi spunea „mai rezista pina ce iti dai definitivatul, dupa aceea vei putea sa cauti un post la Bucuresti, lucrurile se vor aranja…”. Brusc m-a inspaimintat atunci cuvintul „definitivat”. In ce sa-mi dau definitivatul? Ca sa devin „definitiv” un fel de sclav al mizeriei si al rutinei? M-am razvratit atunci in felul meu, am spus „la revedere” invatamintului, m-am dus la Radauti la parintii mei si am scris acest roman in trei luni. A fost o „fuga” salvatoare, purificatoare. Mai fugisem o data, la 16 ani, de la Radauti la Bucuresti. In 1983 aveam 27 de ani si am fugit de la Bucuresti la Radauti. Iar in 1987 am „fugit” de la Bucuresti la Paris. Ar trebui, probabil, sa mai scriu un roman pe tema „fugii”.
Pentru scriitorii hispanoamericani, romanul este un instrument de denuntare a violentei dictatoriale. Credeti ca, in acest sens, al condamnarii dictaturii, teatrul ofera mai multe posibilitati?
In Romania, in perioada cind eram student si tinar autor, teatrul nu era pentru mine altceva decit o forma extraordinara de „denuntare” a prostiei, a imbecilitatii, a spalarii creierelor, a regimului totalitar si chiar a lasitatii din sufletul nostru. Scoala care m-a format ca dramaturg a fost in primul rind cea a marilor actori, care erau capabili, pe scena, sa-si asume o libertate enorma. Actori precum Stefan Iordache, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Virgil Ogasanu, Marin Moraru, Gheorghe Dinica, George Constantin… au avut un rol enorm in viata mea.