Așa cum călătorului îi șade bine cu drumul, la fel și scriitorul este de obicei obișnuit cu solitudinea. Puțini sunt cei care se simt bine să scrie în locuri publice, majoritatea înclină să o facă în spațiul propriu. „Singurătatea creativă“ este căutată – iar aceasta înseamnă adesea ruperea de cotidian; câți dintre scriitori nu au spus că, în lipsa unei rezidențe culturale, nu ar fi reușit să își termine cartea? Sau câți, asemenea lui Susan Sontag, nu anunțau și nu anunță să nu fie deranjați în cursul dimineții? Fie că vorbim de propriul birou, de pat, de o bibliotecă, de o rezidență ce să asigure o formă de evadare, de desprindere, solitudinea face casă bună cu scriitorul. Dar zilele acestea sunt diferite. Astăzi, nici călătorului nu-i mai stă bine cu drumul, întreaga lume încearcă să stea pe cât posibil în casă, în ciuda faptului că se simte pentru mulți nevoia de a ieși, de a socializa, de a se bucura de tot ce „înainte“ era la îndemână. Și în România e la fel, ca și în mare parte din lume. Astăzi călătorului nu-i mai stă bine pe drum, dar oare scriitorului îi priește singurătatea când ea devine izolare?
Așa am ajuns la întrebarea: oare această izolare de azi se resimte la fel ca înainte de către autori? Cum este scriitorul în izolare? O percepe altfel? Se poate bucura de ea pentru a lucra? Altfel spus, cum rezistă, ce face, cum scriitorește, dacă o face? Am rugat o serie de scriitori români să ne spună despre propria izolare. Mai jos regăsiți o primă parte a răspunsurilor, cu mulțumiri celor ce ni le-au oferit.
Ne vom întoarce mai cumințiți
Simona Antonescu
Am descoperit că nevoia de solitudine și de tăcere absolută în jurul meu o am numai după o eventuală perioadă zilnică de imersiune într-o lume plină de oameni. Doar contactul apropiat cu ceilalți mă face să tânjesc după izolare. Singurătatea are valoare, la fel ca orice alt concept care își are un geamăn, numai dacă o pot pune față în față cu o zi plină de mici întâmplări în mijlocul grupului de semeni ai mei, colegii de muncă, prietenii.
Pericolul iminent, mai ales pentru cei dragi, mă face să nu mă pot concentra cu adevărat pe ceea ce aș putea face: să scriu, să citesc. Sarcinile de la job, luate ca temă pentru acasă, mă ajută din mai multe puncte de vedere, nu numai pentru că mă țin ocupată. Îmi creează impresia sănătoasă că sunt utilă, că lucrurile nu sunt complet scăpate de sub control, că pot face ceva. Fac ceva! Sentimentul că nu ești lipsit de putere de decizie este foarte important.
Sun mult mai des, zilnic, membri ai familiei și prieteni care sunt departe, iar asta îmi dă, pe fundal, undeva, un sentiment de vină: nu trebuia să vină așa ceva ca să-mi fac timp să-i sun. Petrec mai mult timp cu mine însămi, îmi ascult pur și simplu gândurile și îmi cercetez emoțiile. Nici pentru asta nu îmi făceam timp. Cred că ne vom întoarce mai cumințiți într-o lume în care vom avea voie să ne îmbrățișăm din nou, ca niște copii care și-au învățat lecția.
Cred că izolarea modifică ceva fundamental în ființa umană. Este valabil chiar și pentru cei care au fost dintotdeauna mai singuratici. Una este să te ții departe de oameni în mod intenționat, să-ți spui în gând că te deranjează ceilalți cumpărători din magazin ori trecătorii de pe stradă, și alta este să fii obligat să-ți verifici declarația pe propria răspundere din buzunar atunci când te duci după cafea. Orașele pustii pot stârni tot felul de gânduri chiar și solitarilor profesioniști. Faptul că poștașul se ferește, retrăgându-se cu un pas, atunci când îi deschizi ușa lasă amprente de neșters. Sunt gesturi cărora până acum le dădeam un alt înțeles și care încă ne mai vorbesc pe vechea lor limbă: se ferește de mine însemna până mai ieri că nu mă place, că e o problemă cu mine. Automatismele emoționale de tipul acțiune-reacțiune sunt mai greu de reeducat.
Un câștig de moment al acestei perioade de carantină planetară este acela că mi-am regăsit sobrietatea. Abia acum simt cu adevărat că trăiam cu toții într-o societate care valoriza exagerat entuziasmul, starea de fericire manifestată prin gesturi exuberante: ne fotografiam cu toții în explozii de râsete. Câte dintre ele se mai păstrau după ce era făcută fotografia?
În ceea ce mă privește simt că aveam, până acum câteva săptămâni, o doză prea mare de superficialitate. Corect proporționată, superficialitatea este sănătoasă, mai aerisește sufletul de emoții puternice de care ai nevoie să te distanțezi un pic, ca să le poți digera. Înțeleg acum – și nu cred că înțelegeam atunci – că exista între noi un soi ciudat de convenție tacită: toți voiam să arătăm că experimentăm fericirea, că ne descurcăm de minune în mijlocul propriilor noastre vieți, indiferent care era adevărul.
Dar poate cel mai mare câștig al acestei perioade de izolare (de fapt de contact cu noi înșine) ar fi acesta: să rămânem cu o doză potrivită de seriozitate, să dăm locul care i se cuvine familiei și să facem diferența între prieteni și conexiunile virtuale de pe Facebook. Îmi propun să rămân deasupra frivolității de a mă fotografia, cu zâmbete de jumătate de metru, în cele mai selecte colțuri ale planetei.
Folosesc calendarul Google. În urmă cu două săptămâni toate intervalele orare erau colorate în albastru de activitățile planificate, pentru o întreagă lună în avans. Acum calendarul este gol. Activitățile de acolo sunt amânate pentru o dată care va fi comunicată ulterior. Le-am șters pentru că telefonul meu mă alerta cu 10 minute înainte de fiecare programare că urmează să înceapă ceva.
În concluzie scriu mult mai puțin decât ar fi de așteptat, pentru că nu reușesc să ies din lumea aceasta și să mă scufund într-una fictivă. Citesc mult mai mult, este adevărat. Am descoperit că o excelentă metodă ca să mă îmbărbătez este să-i întreb pe ceilalți: tu cum ești astăzi?
Ca medicament aș recomanda practicarea cântatului
Liliana Corobca
Până să-mi iau concediu, eu m-am întrebat cum rezist opt ore la birou, abia am așteptat să ne lase și pe noi să lucrăm de acasă. Acum, dacă tot sunt în concediu de odihnă, m-am apucat de curățenie. De la Caiet de cenzor o țin tot într-un scris și niciodată n-am avut timp să studiez mai cu atenție ce s-a adunat prin casă, ce am prin sertare, rafturi și săltărașe. Dacă a expirat vreun orez sau vreo mască nutritivă? O mască îmi expirase încă în 2017, am descoperit zilele acestea, cu întârziere. Am mai șters praful, am dat cu spirt. Am gătit ceva, am avut un schimb de mesaje cu familia și prietenii. Nimic deosebit.
Izolarea nu e o experiență inedită în ce mă privește, o practic aproape de fiecare dată când doresc să termin o carte. Este, ce-i drept, alt fel de izolare. Fără recomandări cum să-ți petreci timpul liber, ce să mai citești și cum să fii calm. N-aș vrea să mă refer doar la cât mi-e de ușor să stau izolată. Am văzut că-s la modă psihologii cu sfaturile lor.
Există însă ceva, un remediu nemaipomenit pe care nu îl recomandă nimeni. În clipele grele pe mine m-a ajutat, apoi am găsit și studii științifice că da, e bun, chiar ajută. Împotriva deprimării, a tristeții, pe post de cură de slăbire. Eu îl practic dimineața, în bucătărie, dacă e cineva afară, închid geamul. Cânt. Din vremuri străvechi, oamenii au cântat ca să reziste, ca să se bucure, ca să fie fericiți, solidari la bine și la rău. Cântecul dezvoltă plămânii, consumă energie și slăbești, întărește imunitatea și psihicul.
Mama mea avea un caiet de cântece, scrise de ea, și seara, când nu controla caiete, o rugam să cânte. Știa și un cântec țigănesc, în limba rusă, învățat de la tata, îl cânt și eu. Am o cărticică cu cântece pe care o deschid uneori, ca să descopăr că nu știu decât refrenul la Of, inimă, tu n-ai milă deloc sau Trandafiiiir de la Moldova. Recent, mi-am scos la imprimantă vreo două cântece românești, pe care mă chinuiesc să le învăț pe de rost: Un actor grăbit, „Iubite, vaporul de-altă dat’ a naufragiat“ sau „Și de-ar fi/ când va fi/ iar duminică-ntr-o zi“.
Cum repertoriul meu de poezii știute pe de rost este încă destul de generos, trec la improvizații componistice și cânt poeziile pe care le știu, cu deosebită încântare. Fratele meu a cântat în copilăria lui Hava naghila, celebrul cântec evreiesc, și m-a învățat și pe mine. Mai rar, că l-am cam uitat, cânt și Ich hab noch einen Koffer in Berlin. Nu scapă de interpretarea mea originală nici câteva bucăți clasice, din Bach, Mozart, Schubert și alții.
Acum, că stau acasă, cânt toată ziua, când îmi vine și când mă îndepărtez de internet. Și n-o să vă vină să credeți, când mulți își bat capul că se îngrașă de la sedentarism etc., eu am slăbit cu un kil. De obicei, cânt în timp ce-mi pregătesc micul dejun. Nu-i vorbă, îmi place și să ascult muzică. Dar ca medicament aș recomanda practicarea cântatului măcar 15 minute pe zi. Mai întâi domol și lin, apoi mai tare, mai intens, spre țipăt. Mai întâi așa cum se cântă, cu melodia lui (a cântecului), apoi așa cum vrei tu, cu melodia ta, gesticulând larg cu brațele sau bătând ritmul din picior.
Acum, după ce am cântat și ne-am veselit, sper să ieșim cu bine din această izolare și mai sper ca guvernanții noștri iubiți să înțeleagă, în sfârșit, că locul amantelor, al neamurilor și al lingăilor mediocri este să stea acasă, nu în fruntea țării. În situații dificile, se vede cât de incapabili sunt.
Trăiesc între patru pereți și trei cărți
Veronica D. Niculescu
Izolarea mea obișnuită, în care trăiesc de mai bine de zece ani, a devenit una neobișnuită. Confortul ei, cât era, risipit. Acum trebuie depus un mare efort pentru ce înainte era relativ simplu. Turnuri de îngrijorări și de vaiete, din toate direcțiile nimicuri revărsate gălăgios spre ceilalți – că nu mai avem făină sau drojdie, că ni se suie copiii în cap, că timpul a devenit prea lung sau prea lat și trebuie umplut, și vai, cu ce să îl umplem? –, când grija cea mare e una, e singura, e cea pe care încă ne cam ferim s-o rostim. Mai ieșim din asta? Și câți, și când, și cum, cu ce preț? Cum o să trăim – greu, dragă independentule, fără job, fără venituri, fără librării, fără comenzi de tradus, fără tarife acceptabile, fără, fără… – după ce unii nici măcar n-or să mai trăiască?
Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare – vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut“ și „mai vreau“… Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!“, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!…“. Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.
Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.
Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.
Îmi lipsesc crunt plimbările…