Așa cum călătorului îi șade bine cu drumul, la fel și scriitorul este de obicei obișnuit cu solitudinea. Puțini sunt cei care se simt bine să scrie în locuri publice, majoritatea înclină să o facă în spațiul propriu. „Singurătatea creativă“ este căutată – iar aceasta înseamnă adesea ruperea de cotidian; câți dintre scriitori nu au spus că, în lipsa unei rezidențe culturale, nu ar fi reușit să își termine cartea? Sau câți, asemenea lui Susan Sontag, nu anunțau și nu anunță să nu fie deranjați în cursul dimineții? Fie că vorbim de propriul birou, de pat, de o bibliotecă, de o rezidență ce să asigure o formă de evadare, de desprindere, solitudinea face casă bună cu scriitorul. Dar zilele acestea sunt diferite. Astăzi, nici călătorului nu-i mai stă bine cu drumul, întreaga lume încearcă să stea pe cât posibil în casă, în ciuda faptului că se simte pentru mulți nevoia de a ieși, de a socializa, de a se bucura de tot ce „înainte“ era la îndemână. Și în România e la fel, ca și în mare parte din lume. Astăzi călătorului nu-i mai stă bine pe drum, dar oare scriitorului îi priește singurătatea când ea devine izolare? Așa am ajuns la întrebarea: oare această izolare de azi se resimte la fel ca înainte de către autori? Cum este scriitorul în izolare? O percepe altfel? Se poate bucura de ea pentru a lucra? Altfel spus, cum rezistă, ce face, cum scriitorește, dacă o face? Am rugat o serie de scriitori români să ne spună despre propria izolare. Mai jos regăsiți o a treia parte a răspunsurilor, cu mulțumiri celor ce ni le-au oferit.
Ce va fi după pandemie?
Iulian Ciocan
Mă duc la magazin ca la un mic război. Îmi iau masca și mănușile. Mă uit temător în jur în timp ce merg cu pas grăbit. La intrarea magazinului, fac coadă vreo zece oameni. Numai cinci dintre aceștia au măști.
La un moment dat, un automobil aiurit-impertinent-urlător demarează în trombă din parcarea alăturată, stârnind un nor de praf înecăcios care se așază peste hainele noastre. Și dacă praful acela conține particule de COVID-19? Dar ce poți să faci? Să alergi după mașina aia?
Intru în magazin. Deschid ușa unui dulap frigorific ca să iau niște vânătă congelată și, în același timp, apare un nenic fără mască și începe să scoată și el ceva din dulap. Sar speriat într-o parte și-l întreb de ce nu vrea să aștepte un minut, de ce nu vrea să păstrăm „distanța socială“. Nenicul bombănește ceva supărat și se uită la mine ca la un extraterestru. Coada la casă ignoră și ea distanța socială. Oamenii nu par foarte îngrijorați de faptul că cineva le suflă în ceafă. În timp ce vânzătoarea îmi bagă produsele în pungi, îmi trece prin minte gândul că mănușile vânzătoarei ating sute de lucruri. Și ce să faci? Să dezinfectezi apoi fiecare produs cumpărat?
Mă întorc acasă. În curtea blocului discut, păstrând distanța socială, cu un vecin care iese mereu afară să fumeze. De vreo două săptămâni fumează în draci. Nu are mască și nici mănuși. Mizează pe organismul său viguros.
Intru în antreu și mă gândesc ce să fac mai departe. Trebuie oare să-mi dezinfectez încălțămintea sau merge și așa?
***
Din toate părțile ne vin știri triste. Mor zilnic sute de oameni în Italia și Spania. Tot mai multe țări sunt atacate de coronavirusul ucigaș, care treptat ia în stăpânire întreaga planetă. Se aud pronosticuri amare, ni se spune că vor muri sute de mii de oameni. Multe afaceri au fost pur și simplu strivite de virus. Am discutat, zilele astea, pe messenger, cu câțiva amici care mi-au spus, fără mare convingere, că acum e important să supraviețuim.
Cineva va supraviețui. Dar în ce lume se va pomeni el? Mi se pare că normalitatea pe care am avut-o nu va mai reveni. Lumea care îi așteaptă pe supraviețuitori va fi una lipsită de confortul trecutului care părea atât de firesc, nu-i așa? Probabil, oamenii se vor deplasa, având asupra lor certificate de sănătate. Pesemne nu vei mai putea urca în avion fără să demonstrezi că ești sănătos. Nu e exclus să existe și o supraveghere mai riguroasă a statului și tot soiul de controale pe străzi. Asta pare incredibil într-o țară ca RM, unde conducătorii își vedeau mereu de treaba lor, dar lumea se poate schimba. Nu va mai exista pesemne libertatea de altădată. Iar fricile vor persista o vreme și în viața de zi cu zi. Cine va mai apăsa fără frică orice clanță și cine se va atinge ca odinioară de alți pasageri din transportul în comun?
Nu am crezut, mulți dintre noi, că vom ajunge aici. Ni se părea că suntem atotputernici și brusc ni s-a arătat cât de fragili suntem. Dacă pandemia va dura multe luni, câți dintre noi vor putea munci de-acasă și încasa salarii? E limpede că vine o lume nouă și va trebui să ne debarasăm de multe obișnuințe, să ne regândim scopurile și raporturile cu ceilalți. Oare vom reuși?
Anxietate, yoga și cartofi prăjiți
Ana Donțu
Perioada mea de izolare a început cum nu se poate mai bine: Doamne, cât timp numai pentru mine, cu tot cu alea opt ore de muncă la revistă, tot ies bine! Chit că s-au anulat toate evenimentele, deci și alea de arhitectură – „despre ce să scriu?“, mi-am întrebat șeful. „Mă tem că va trebui să scrii poezii.“
Am dat sfoară în țară la arhitecți să ne trimită articole și a sărit lumea bună cu texte, să nu ne piară revista, așa că am avut de lucru, ba chiar și timp să îmbunătățesc aspectul grafic al publicației.
Dimineața la opt doar deschideam laptopul și lucram direct din pat, rareori de la birou, iar, când terminam programul, mă mutam la balcon cu câteva romane sau volume de poezie și făceam plajă (nici nu-mi imaginam că se poate face plajă în aprilie, m-am ales cu un bronz mai frumos decât ăla de la mare). Când soarele începea să pălească, mă întorceam în cameră și mă apucam de Chi Kung, Yoga sau Tai chi, uneori băgam doar niște muzică și dansam așa de nebună prin casă, orice să mă țină în formă. Cum nu mai puteam să merg la orele de yoga din oraș, am căutat pe net cursuri online, dar voiam ceva serios, nu din alea ce par mai degrabă fitness și de care e plin YouTube-ul. Așa am găsit o școală internațională de yoga cu teorie și practică, seminare și teme pentru acasă, teste și examinări. De la instructorii cu care făceam lecțiile practice am învățat cum să mă verific dacă fac totul bine: e important să simți bucurie, fie de la îndeplinirea asanei, fie de la autodepășire. Eu, văzând ce pot face ei/ ele cu corpurile lor, văzând și femei firave care se susțin doar cu niște brațe subțirele în poziții greu de imaginat, am mers pe varianta a doua.
M-am ales cu febră musculară și cu primele două certificate de yoga. Și cu vecini care băteau în pereți când începeam să urlu cu toți cei din online AAAAUUUUUMMMMM.
Seara puneam filme și seriale. Portrait of a Lady on Fire și Tales from the Loop vi le recomand și vouă dacă nu mai știți la ce să vă uitați, sunt minunate.
Când nu mai era soare și afară picura încontinuu, deschideam geamul sau ieșeam la balcon și îmi întindeam mâinile în ploaie – obicei rămas de când eram copilă. Nu m-am dezobișnuit nici de frica răcelii.
Cam așa arată o zi obișnuită din izolare. Mă temeam că, atunci când se termină carantina, n-o să mai vreau să revin la cum era înainte. Apoi într-o zi, pe când citeam la balcon, am simțit în ceafă adierea timidă a unei anxietăți. Am trecut tot mai des pe la sertarul cu suplimente, pe care nu l-am mai deschis de multă vreme, să iau niște glicină și vitamina D, eleuterococ și rhodiola. Am început o mulțime de filme pe care le-am oprit după zece minute. Am prăjit cartofi în miez de noapte. Am împrumutat un cățel pe care să-l scot la plimbare. Ba chiar am citit o poveste cu unicorni din pozele făcute de o prietenă la cartea pe care i-o citește fiicei sale. Orice să-mi salvez creierul rămas singur cu gândurile lui. Izolarea e cu siguranță frumoasă și plină de posibilități, dar atunci când poți să o alegi tu însăți și să renunți la ea oricând ți se taie cheful.
Altfel, mi-e dor de munții și de pădurea pe care le pot vedea de la geam și aștept 15 mai.
În somn nu mai intru în lumile mele
Florin Irimia
Lucrurile stau cam așa. Eu trăiesc în două lumi, în lumea visului și în lumea nevisului. Până acum câteva săptămâni, evadam dintr-una în alta cu maximă ușurință, plăcere și voluptate pentru că nivelul terorii era, s-o recunoaștem, destul de scăzut în ambele. Sigur, era multă nemulțumire, frustrare, tristețe în lumea nevisului, dar măcar nu era teroare. De când cu pandemia, groaza le-a invadat pe amândouă cam în aceeași proporție. În lumea nevisului, e groaza de a trăi în permanență cu sentimentul că mă aflu într-un coșmar, că-l experimentez pe viu, minut cu minut, zi de zi, un coșmar lent și agonizant care nu dă semne că se va termina prea curând. Povara e imensă, trăiesc non-stop cu o piatră pe inimă și cu un bolovan pe umeri, trăiesc zilnic cu genunchii îndoiți. Sigur, ca și până acum, noaptea evadez din lumea nevisului, doar că în somn nu mai intru în lumile mele în care până mai ieri mă simțeam așa de bine. Nu, de când lumea nevisului s-a stricat, lumea visului e și ea afectată.
Bunăoară, ast-noapte am visat că alergam. Dar nu pentru că făceam jogging. Alergam, terorizat că aș putea fi atins, contaminat, îmbolnăvit de niște zombi ai covidului care mă urmăreau cu o perseverență demonică. Se mișcau foarte iute, în pofida faptului că erau infectați, și erau din ce în ce mai mulți, îmi apăreau brusc în față, sau din lateral, și de fiecare dată reușeam să-i evit în ultima clipă. Nu aveam cum să mă protejez împotriva lor decât prin fugă, și eram extenuat, știam că la un moment dat tot va trebui să mă opresc, măcar cât să-mi trag puțin sufletul și exact atunci mă vor prinde.
După care m-am trezit din coșmarul ăsta și am alunecat imediat în altul. Se făcea că îmi făceam analizele de sânge. Asistenta se uita suspicios când la mostra de sânge, când la mine, de parcă contaminarea s-ar fi văzut cu ochiul liber. Dincolo de asta, știam că urma să-mi petrec următoarele două săptămâni în izolare și gândul mă tulbura profund. Pentru că nu aveam încredere în nimeni. Trăiam cu sentimentul că mă aflam la bunul lor plac (dar cine erau ei?), că vor veni să-mi spună că am ieșit pozitiv și chipurile îmi vor da un tratament, iar după alte două săptămâni îmi vor spune că sunt în continuare pozitiv și că nu pot pleca. Mă vor ține aici cât vor avea ei chef, mă gândeam, ca într-un ospiciu al groazei în care ai ajuns dintr-o eroare și cu cât protestezi mai vehement cu atât toți te crede mai nebun. Doar că în vis nu eram sigur dacă aveau să mă țină din rea voință, din ignoranță sau pentru că pur și simplu.
Apoi, am visat că dădeam mâna cu cineva, dar parcă nu mai eram în izolare. Cum ai putut fi atât de nesocotit?, îmi reproșam după ce rămăsesem singur, acum cu ce te dezinfectezi? Sentimentul de vină era la fel de intens și copleșitor cu cel pe care îl experimentam în perioada în care mă lăsasem de fumat, iar în somn continuam să fumez, îmi aprindeam țigară de la țigară, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, sau mai bine zis de parcă deja s-ar fi întâmplat tot ce putea să se-ntâmple.
Ironia face că am terminat cartea la care am tot lucrat de vreo doi ani încoace la sfârșitul lui martie, am predat-o editurii, dar acum e imposibil de spus când va apărea. Teoretic, ar trebui să mă apuc de următoarea, care nici ea nu-i chiar la-nceput, dar dintr-o dată totul mi se pare nerelevant. Mă uit încremenit la încremenirea lumii și mi se pare că sunt deja într-o ficțiune. Și-atunci, mă-ntreb ce rost mai are să scriu și eu una? Ce rost mai are când eu însumi am devenit o povestioară în marea carte a pandemiei?