„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Pandemia vesela și tristă, de Florina Ilis, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Într‑o zi de sâmbătă dimineața, directorul unei instituții publice oarecare – n‑am să‑i spun numele din considerație, dar și pentru a evita orice scandal – conducea grăbit o mașină neagră,
impunătoare, pe o arteră principală care traversa de la est la vest orașul. Din cauza restricțiilor cauzate de pandemie, străzile erau aproape pustii la acea oră, frumoase și triste. În copacii care străjuiau bulevardul apăruseră cele dintâi semne ale primăverii, dar dimineața era încă răcoroasă. Mașina cu cisternă a firmei de salubritate înainta încet pe marginea drumului, în urma ei venind un bărbat în salopetă care mânuia cu pricepere trupul de șarpe uriaș al unui furtun de apă cu presiune. Bărbatul de la volanul mașinii negre, un bărbat bine, între două vârste, cu barba tunsă rotund, urmărea strada și asculta distrat știrile de la radio. Se îndrepta spre birou, fiindcă, după cum îi spusese nevestei când plecase de acasă, trebuia să ia din calculatorul de la serviciu niște date pe care nu le avea pe laptop. Adevărul era că nu prea avea stare când venea weekendul și nu era pentru el pedeapsă mai mare decât să petreacă acasă mai mult de zece ore neîntrerupt. Nu mersese niciodată cu gândurile mai departe de constatarea aceasta pe care nu se sfia, oricum, s‑o recunoască și cu glas tare. La intersecția de lângă benzinăria unde se oprea uneori să alimenteze, observă, ca în fiecare dimineață de când cu pandemia, obișnuitul echipaj de poliție. Trecuse zilnic pe acolo, în drum spre serviciu, dar nu‑l oprise niciodată nimeni. Acum, poate din lipsă de clienți sau cine știe din ce motiv, observă un polițist subțirel, aparent tânăr, cum se desprinde de lângă mașina de poliție și se apropie de mijlocul drumului. Executând un balet simplu, dar elegant, îi făcu semn să tragă pe dreapta. Directorul se supuse încrezător. Semnaliză corect și opri. Coborî geamul portierei și se pregăti să arate documentele. Directorul nu purta mască de protecție și nici mănuși.
— Bună dimineața! Sunt sergent‑major Dumitrescu, vă rog să prezentați actele dumneavoastră. Unde vă duceți?
— Bună dimineața! zise șoferul și îi arătă polițistului hârtia pe care i‑o întocmise secretara, cu antetul instituției și cu propria semnătură.
— Nu e corect documentul dumneavoastră! observă sergentul‑major senin. Această hârtie vă dă dreptul să mergeți la birou în zilele de lucru, de luni până vineri, dar azi e sâmbătă, când, după lege, toate instituțiile publice sunt închise!
— Poftim?! făcu directorul uluit. Adică cum vine asta? întrebă politicos. Eu sunt chiar directorul instituției! Pentru cineva cu o asemenea funcție nu există zile de lucru! pufni el sigur pe sine. Eu muncesc tot timpul! Nu am program! Dacă e nevoie, merg și sâmbătă, și duminică la birou! În concediu… La mine nu există program fix de opt ore… Până acum mergeam la serviciu în fiecare sâmbătă. Chiar și duminica, dacă a fost nevoie. Mă străduiesc să‑mi fac datoria… spuse important, foindu‑se în scaunul de piele al mașinii.
Vorbea în fraze scurte, întretăiate, fără cuvinte de prisos sau alte înflorituri. Ținea ferm mâinile pe volan.
— Da! Vă înțeleg! zise polițistul corect, politicos.
Nu i se vedeau prea bine ochii din cauza măștii și a cozorocului de la chipiu, care îi venea pe frunte, aproape acoperind‑o.
— Dar acum suntem în stare de urgență și trebuie să ne supunem regulamentelor militare.
— Vă rog frumos! Mă duc să iau niște documente de la birou. Nu mă întâlnesc cu nimeni! Am nevoie de ele ca să lucrez de acasă, în weekend.
— De ce nu le‑ați luat ieri? întrebă polițistul.
— Păi… Ah, am uitat. Ieri am dat o seamă de situații la minister, mă rog! Cu pandemia asta se cer o mulțime de lucruri. M‑ am luat cu treaba și am uitat…
— Trebuie să vă amendez, îmi pare rău! spuse polițistul cu o voce subțire, dar amabilă.
Se vede de departe că e foarte tânăr, nepriceput, își spuse directorul. O fi prima lui misiune pe teren. Uniforma îi venea impecabil. Strânsă bine pe trupul subțirel. Era, fără îndoială, încântat de sine și de importanța pe care și‑o dădea. Nu părea să fie însurat, un cocoșel tânăr. Așa i se păru bărbatului de la volan. Ce să‑i spună unuia ca el?
— Cum să mă amendați?! Nu se poate, domnule!
— Și vă amintesc că pe timpul stării de urgență amenzile nu pot fi contestate în instanță! mai zise polițistul tinerel, cu glas încântător.
— Ce?! Amendă?! Dar eu respect legile statului! Sunt un om corect, responsabil! Nu am greșit cu nimic niciodată! Sunt maniac în privința legilor… Respect cu sfințenie litera legii. Până și angajații mă urăsc pentru asta. Orarul de muncă, fișa postului, obligațiile de serviciu! Totul ca la carte! Cum să mă amendați fiindcă îmi fac datoria…?!
— Dar de ce trebuia să ieșiți tocmai azi?! zise polițistul cu oarecare regret în glas.
— Păi, trebuia! Cum să spun?!
— Chiar trebuia…? întrebă polițistul, cu ceva șăgalnic în glas.
Apoi făcu stânga împrejur și se îndreptă cu documentele directorului înspre mașina poliției cu girofarul în funcțiune. În spatele mașinii de poliție descoperi în oglinda retrovizoare și o dubă a jandarmeriei, dinspre care însă nu se observa nici o mișcare.
CARTEA
„Florina Ilis publică, în premieră, un volum de povestiri. Ea pleacă de la pandemie, de la provocarea actualității, cunoscută nouă tuturor, pentru a sonda, în situațiile de viață imaginate și povestite aici (care pot să fie ale fiecăruia dintre noi, tineri și bătrâni, bolnavi și sănătoși, temători și curajoși etc.), nuanțele sufletului omenesc dintotdeauna și de pretutindeni. Florina Ilis face această investigație atât cu arta, cât și cu forța unui mare scriitor, care știe să intre în cotloanele vieții și să le aducă la lumină (expresie).“ (Sanda Cordoș)