„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul În așteptare de Mihai Zamfir, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Dacă stă să se gândească, poate că străduța-fundătură și casa în care l-a văzut prima oară pe Christi au avut importanța lor când i-a răspuns imediat: da, vreau să mă mut în Intrarea Vergului, vreau să stau în aceeași casă cu tine. Vreau să stau într-un fundac unde oamenii se cunosc între ei, se salută politicos și complice. Chiar înainte de a-și fi văzut în amănunt viitoarea casă, Ileana spusese în mintea ei un entuziast da. „Poate că trebuia să mă mut aici pentru că am primit casa din mâna lui Christi“, își spune Ileana ori de câte ori constată încă o hibă neștiută, încă o stricăciune până atunci neobservată. „Dacă tata ne-a părăsit la Iași, pe mama și pe mine, băiatul care a profitat de despărțirea asta era destinat să-mi găsească și mie un loc unde să stau. Parcă totul a fost scris dinainte. Și să nu crezi în destin!“ […]
Doar relația cu Christi nu i-a reușit Ileanei. La început s-a arătat prudentă, a încercat să se apropie de el încet-încet, cum faci cu animalul pe care-l domesticești – și avea impresia că e pe calea cea bună. La primul Crăciun l-a invitat la masa de Ajun pentru sărbătorirea mutării, dar și pentru că voia un prim Crăciun în familia regăsită. A mai chemat două prietene, n-ar fi vrut o cină în tête-à-tête, cu brăduțul bogat împodobit și discuri cu colinde; Christi s-a simțit bine, era și el la al doilea Crăciun în singurătate, de când nevasta îl părăsise. După a treia sticlă de Cotnari adevărat, adusă special de Tereza de la Iași, îl văzuse cu uimire pe fratele ei emoționat. Înțelegerea reciprocă a durat puțin. De Anul Nou, Christi a plecat cine știe unde, iar din primăvara trecută apărea schimbarea neașteptată, blonda din Iași, ivită nu se știe cum. Ileana a văzut-o o singură dată și a fost de ajuns: era tipul de femeiușcă având o singură grijă pe lume – să nu se vadă prea tare că e o femeiușcă. De la Iași a avut mai multe informații care confirmau căderea lui Christi. Blonda elegantă, îmbrăcată discret, aproape nefardată, săltând ușor în mers, e idealul femeii făcute să sucească mințile tuturor bărbaților.
A aflat între timp tot ce n-ar fi vrut să afle. O simplă convorbire la telefon cu Tereza, verișoara din Copou, a lămurit-o: această Veronica trece acum drept una dintre cele mai frumoase femei dintr-un oraș care n-a dus niciodată lipsă de femei frumoase; se pare că a învârtit pe degete nenumărați bărbați. Cum o fi dat bietul Christi tocmai peste ea? Unde s-or fi întâlnit? Mai bine să nu știe.
Destul că măsoară lună de lună la Christi progresul ineluctabil al iubirii bolnave; la fiecare nouă întâlnire îl vede tot mai slab, tot mai aerian, mai transfigurat, cu un zâmbet de neșters pe față. Cine a spus că iubirea e o boală? Lui Christi vorba i se potrivește. E de ajuns să te uiți la el ca să observi cât i s-a schimbat figura în ultimul an, altădată luminoasă și ironică, acum parcă resemnată. E sigur că nu-i bolnav de ceva grav – se mișcă mai sprinten de când tot slăbește –, e doar iubirea și nimic altceva. Nu mai vede pe nimeni în jur, se uită prin oameni și peste ei, ca și cum ar urmări o siluetă invizibilă ridicată deasupra celorlalți, plutind la înălțime, undeva spre capătul străzii. […]
„Cum e fratele tău?“, a întrebat-o în urmă cu câteva luni Pușa, colega de birou, și Ileana s-a dovedit incapabilă să scoată două vorbe. „Adică?“ „Cum arată? E frumos? E tânăr? E gras? E slab?“ […]
Când Pușa n-a mai întrebat-o nimic, Ileana s-a simțit vulnerabilă și golită de taine. Ce-o fi apucat-o să i se dezvăluie Pușei? Ce prostie! Și cu cât dispreț a putut vorbi despre Christi! I se face rușine. I-a venit să-și dea palme; dar ce spusese nu putea fi tras înapoi, răul era făcut! S-a purtat ca o proastă, probabil că se ramolește. Cât timp a tot pus la întrebări, cu zâmbet ademenitor, Pușa n-a scăpat-o din ochi: și-a dat seama că prietena ei n-o să mai aducă niciodată vorba despre Christi, că era singurul moment de sinceritate. Iar ochii Pușei au sclipit tot timpul de o curiozitate maladivă. […]
A zburat și puținul somn de la începutul nopții. Cum să dormi când, trei etaje deasupra, cineva se frământă și nu-și găsește liniștea? El n-ar îndrăzni niciodată să pună mâna pe telefon și s-o cheme, chiar dacă i s-ar întâmpla o nenorocire. E atât de timid și de vulnerabil, în ciuda figurii lui de campion! Bietul de el, pare programat la eșecuri; la aproape patruzeci e sărac și nu s-a afirmat prin nimic (se pare că și-a publicat ceva din teza de doctorat într-o revistă pe care n-o știe nimeni). Și, dacă până la patruzeci n-a scris nici o carte importantă și a rămas un simplu CP3, fără șansă de promovare, e grav.
Să-i dea ea un telefon? Îi știe numărul pe dinafară, l-a învățat din prima clipă, iar primele trei cifre sunt aceleași ca la telefonul ei. Absurd, e prea târziu! Și ce să-i spună? Că i-a spionat ferestrele și le-a văzut luminate? S-ar supăra, e groaznic de suspicios, n-ar vrea în ruptul capului ca cineva să-i poarte de grijă sau să-l compătimească… Nimic de făcut: n-o să-l sune, o să rămână în întuneric făcându-și griji și sperând că până la urmă somnul tot vine.
CARTEA
O stare de așteptare caracterizează în întregime acest roman, unul aproape istoric, căci acțiunea lui se petrece cu peste trei decenii în urmă, în ultimii ani ai regimului comunist. Exasperarea difuză combinată cu speranța că poate totuși ceva se va întâmpla pun stăpânire pe locuitorii vilei cu numărul șase din Intrarea Vergului, la fel ca pe mai toți locuitorii României. Explozia se produce în cele din urmă în decembrie ’89. Euforia miraculoasă ce cuprinde lumea durează doar câteva zile, ca orice miracol, lăsând însă loc altor așteptări. Dar acestea nu se vor îndeplini probabil niciodată, pentru că, aparent, trăim într-o perpetuă așteptare.
AUTORUL
MIHAI ZAMFIR, profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată, profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975), fondatorul secției de limba și literatura portugheză de la Universitatea din București (1975), ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 —mai 2001) și ambasadorul României în Brazilia (2007-2012). A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă față a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Jurnal indirect I (2002), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012; vol. II, 2017). A mai publicat romanele Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educație târzie (2 vol., 1998-1999), Fetița (2003), Se înnoptează. Se lasă ceață (2006) și o selecție a articolelor sale apărute după 1990, Jurnal indirect (1990-2015) (2015).