„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Bastian de Dora Pavel, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Era timpul. Ceasul arăta două noaptea, prima noapte din iunie. Ploua abundent, mărunt. Dacă m-aș fi luat după semnalele de-afară, ar fi trebuit să nu mă mișc din casă, dar, cum orice gest măreț cere sacrificii pe măsură, m-am pregătit să ies. Am smuls de pe piciorul unui scaun răsturnat colanții cafenii și de pe buza unui sertar o cămașă boțită, cu carouri. Mi-am luat sandalele de grădină. Fără ciorapi. Prevăzător, mi-am agățat sub braț și un pulover. Nu m-am pieptănat, nu m-am spălat pe dinți. Îmi simțeam gura coclită. Am pornit pe jos, fără să-mi revizuiesc ținuta. Am ales drumul cel mai lung, s-ajung la postul de poliție ud până la piele. Poate de data asta voi avea noroc. Știam. Aspectul neglijent poate favoriza impresia de suspect. Portarului care a răspuns soneriei abia într-un târziu, altul decât cel de cu o noapte și de cu două nopți în urmă, un ins supraponderal, cu pantaloni verzui, mai scurți din cauza bretelelor petrecute direct peste maioul îngălbenit la subsuori, i-am spus că vreau să fac un denunț. Ce denunț, a întrebat omul căscând, un autodenunț, am rectificat eu, aici nu-i adăpost pentru nenorociți ca tine, lasă gargara, vezi-ți de treabă, du-te-n șanțu’ mă-tii din care-ai venit, m-a concediat portarul, din ce șanț vin nici nu gândiți și pentru ce-am făcut nu m-ați ierta, i-am spus voit politicos, iar mâine va fi prea târziu, atât vă zic, nu veți fi iertat nici dumneavoastră, când va afla tot orașul că nu m-ați ascultat. Tremuram, colanții mi se lipeau ca frunzele ude de picioare, apa din păr îmi încețoșa ochii, pe care mi-i ștergeam cu dosul mânecii neîncheiate, ce cretin am fost, ce cretin și neinspirat, să vin prost îmbrăcat, să nu fiu luat nici azi în seamă, m-a săgetat o slăbiciune în genunchi și, de epuizare, m-am proptit de canatul ușii, în timp ce paznicul m-a prins de cot, mi l-a presat, obligându-mă să m-așez chiar acolo, pe ultima treaptă, încă nelinsă de ploaie. Îhî, așteaptă, mi-a zis omul, privindu-mă mai atent și retrăgându-se lent, cu spatele, ținându-mă sub ochi. Măcar ăsta promitea să m-asculte. Am iscodit pe după el în încăpere. În afară de portar, nimic nu era schimbat aici. Aceeași masă pătată și șubredă, aceeași scrumieră plină, același telefon unsuros, cu amprente. Omul s-a întors și mi-a închis ușa-n nas. A vorbit cuiva la telefon pe un ton agitat, bine, bine, zicea, bine, să trăiți. A revenit lângă mine. M-a smucit de braț, m-a condus pe un coridor lung până la o ușă compartimentată cu multe geamuri subțiri, și imaginea acestui coridor, dar mai ales imaginea acestei uși m-au relaxat și m-au încurajat, poate azi îmi va ieși, voi fi în sfârșit crezut, ușile cu acest tip de ferestruici, cum e și ușa mea de-acasă, sunt preferatele mele, vederea lor îmi face bine. Încăperea în care am fost împins și lăsat singur, în picioare, lângă perete, era la fel de goală precum cușca în care intrasem de-afară. Doar două scaune, de-o parte și de alta a mesei, exact cum le vezi prin filme, și brusc am avut sentimentul că joc și eu un rol, poate chiar îl jucam, nu mai știam sigur, același pe care am încercat să-l joc și cu o noapte în urmă, și cu două, când am bătut la aceeași poartă a secției de poliție, însă fără succes, pentru că toate rolurile pe care le maimuțărim în viață sunt fără succes, cum obișnuia să spună Bastian. Mi s-a făcut dintr-odată frică, de parcă abia atunci mi-am dat seama la ce urma să mă expun, eu nu jucam totuși în nici un film, deși îmi regizasem eu însumi un rol pe care mă-nverșunam să-l onorez până la capăt. Oricât de labilă a fost mereu relația mea cu părintele meu, chirurgul Leon Carp, autorul omorului din culpă, din acea zi nefastă pentru el, ca și pentru noi, cei ai casei, n-aș putea să-i divulg vina câtă vreme el ni se confesase cu toată încrederea numai nouă, fiilor lui, iar autoritățile statului nu i-o reperaseră încă. În același timp, fiind un cetățean onest, aveam și obligația să sprijin aceste autorități. Și cum puteam s-o fac, dacă nu luând asupra mea toată povestea asta?
O durere ascuțită mi s-a pus în coșul pieptului, era limpede că intrasem într-un loc special, cu care nu te poți juca, fiindcă te îndeamnă la un mod mult mai responsabil de a-ți privi faptele, și da, eu n-aveam ce-mi reproșa, eu aveam această responsabilitate. Pentru că sunt vinovat, am șoptit pentru mine, încercând să intru cu totul în raționamentul părintelui meu, care i se confesase lui Bastian și, indirect, mie, fără să se gândească la răul pe care ni-l face încărcându-ne cu acest adevăr, cu vinovăția lui, adică. Sunt vinovat și, dacă sunt vinovat, dacă mai am șansa asta, va trebui să și conving, și asta cât de repede, acum, imediat, până nu-mi ia altul locul. Dar… dacă nu… dacă nu pot fi eu vinovatul? Am simțit fizic spaima frisonându-mi țeasta și transformându-mi întrebarea în gândul cel mai înnebunitor pe care l-am avut vreodată, cu care știam că nu voi mai putea continua, pe care nu-l voi mai putea duce, dar dacă n-a fost el, dacă n-am fost eu?
CARTEA
Din clipa în care unui tânăr avocat de succes i se confesează, sub rugămintea tăinuirii, un client vinovat de un accident de maşină, destinul său se va schimba radical. Cu o structură şi aşa depresiv-melancolică, nemulţumit de „prestaţia“ palidă a existenţei sale vulnerabile de până acum, juristul de douăzeci şi cinci de ani îşi va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-şi clameze ferm propria filosofie de viaţă: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire ‒– spune el –‒ e pe nedrept glorificat! Iubirea păleşte în faţa frisonului pe care ţi-l dă vinovăţia! Chiar şi-atunci când vinovăţia nu e a ta“. Pentru că, dincolo de vinovăţia de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bântuie încă de la naştere. Obsesiv, răvăşitor, acest nou roman analitic şi de suspans al Dorei Pavel continuă să te urmărească mult timp după închiderea paginilor sale.
AUTOAREA
Dora Pavel este licențiată în Litere și a lucrat în învățământ, în cercetare și ca jurnalist radio. A publicat patru volume de versuri și două de povestiri, precum și trei cărți de convorbiri cu scriitori români. Odată cu apariția primului său roman, Agata murind (2003; ediția a II-a, Polirom, 2004; ediția a III-a revăzută, Polirom, 2014; tradus și publicat la Editura Crealite din Madrid), roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, autoarea abandonează definitiv poezia și proza scurtă, dedicându-se în exclusivitate romanului de ficțiune. A publicat, tot la Polirom, alte trei romane de succes, Captivul (2006; ediția a II-a, 2017), Pudră (2010) și Do Not Cross (2013; apărut în versiune spaniolă la Editura Dos Bigotes din Madrid, în 2018). A mai colaborat la elaborarea a două lucrări de referință: prima ediție cu litere latine a Bibliei de la Blaj a lui Samuil Micu (1795), tipărită la Vatican în 2000, premiată de Academia Română, și antologia Școala Ardeleană, vol. I-IV (apărută în 2018 în cunoscuta colecție „Opere fundamentale“), distinsă cu Premiul „Perpessicius“ al Muzeului Național al Literaturii Române. Dora Pavel revine acum la Polirom cu un nou roman, Bastian, cu același imaginar de tip gotic în reliefarea laturilor abisale, fragile ale psihicului uman.