Cu fiecare roman al său, Kazuo Ishiguro ne arată lumi posibile, nu foarte îndepărtate, lăsând întotdeauna însă loc misterului și posibilităților infinite. Distopia își atenuează astfel scenariul, oferindu-ne un element profund uman: speranța. În Klara și Soarele (traducere de Vali Florescu, Polirom, 2021), Kazuo Ishiguro nu se dezminte și predă o lecție valoroasă, esențială pentru timpul modern și pentru un viitor care a sosit deja.
Alienarea, singurătatea, comunicarea lipsită de miez, relațiile artificiale și ideea de conștiință și suflet sunt puse față în față cu o știință avansată, cu o lume în care doar cei care preferă să se agațe de trecut nu reușesc să treacă la un nivel superior. E o lume nouă în care inteligența artificială ia amploare și îi lasă pe mulți specialiști și experți fără locuri de muncă, devenind un substitut inclusiv pentru prietenie prin PAr-ii (androizii) pe care părinții îi cumpără pentru copiii lor.
Josie este un astfel de copil care merge să cumpere un PAr, alegând-o pe Klara, cea pe care o vom cunoaște îndeaproape și ale cărei sentimente par să le copieze întocmai pe cele ale unei ființe umane, adăugând artificialului o sensibilitate aparte. Copiii se împart acum, în universul lui Ishiguro, în cei „elevați“, care au trecut prin „ameliorare genetică“, și cei care au ratat șansa, în ochii celorlalți, unui viitor mai bun.
Însă ameliorarea genetică vine cu riscurile sale, cu o boală care amenință viața celor pentru care părinții consideră că au luat cea mai bună decizie. Între copii au loc „întâlniri de interacțiune“, cu reguli speciale, cu un comportament conform unui dicționar precis. E o lume aparte, închisă, în care taberele sunt clar definitivate, în care intrușii sunt cei precum Rick, prietenul din copilărie al lui Josie, neelevat, un tânăr obișnuit, o ființă umană prin definiție.
Noua lume e una în care conștiința nu există
Klara joacă rolul unui mediator în această lume subjugată poluării și deciziilor care nu permit nimic altceva în afară de rațiune. Emoțiile sunt o slăbiciune, adulții nu știu să comunice cu cei mici, care sunt lăsați să își rezolve conflictele pe cont propriu, ca pe o insulă îndepărtată dintr-un univers care, din anumite privințe, ajunge să nu se îndepărteze prea mult de Împăratul muștelor.
Rațiunea, în lipsa emoțiilor, e pur și simplu văzută de Ishiguro ca dezumanizantă (mama lui Josie ia decizia să își înlocuiască fiica, atunci când aceasta va pieri, cu un PAr care, conform științei, ar putea continua-o pe Josie, ar putea deveni ea, comportându-se ca aceasta și preluându-i dorințele). Îndoiala nu are loc în lumina clară a tehnologiei avansate, sentimentele pot fi date la o parte de mama care se convinge că fiica sa „nu are nimic atât de unic, nimic care să nu poată fi excavat, copiat, transferat“ prin instrumentele moderne.
Hrănită de energie solară, Klara e un android care dă dovadă tocmai de ceea ce oamenii încearcă să lase în urmă: o credință superioară (în Soare), de speranța că, rugându-se (fără să aibă noțiunea) și făcând promisiuni Soarelui, Josie se va face bine.
Este înduioșătoare și impresionantă abilitatea lui Kazuo Ishiguro de a crea acest suflet androidizat, tehnologizat și din care, în teorie, ar trebui să fie eliminate acele emoții care au ținut omenirea pe loc, acele superstiții care au stat împotriva științei și dezvoltării. Noua lume e una în care conștiința nu există, iar inima, „în sensul poetic“, e un mit.
Dincolo de faliile care se cască din ce în ce mai profund în societatea în care inteligența artificială îi înlocuiește pe oameni în profesii-cheie, se ivesc și problemele care țin de comunicare, de artificialitatea unor relații care, dincolo de orice tehnologie, ar trebui să continue să rămână pe deplin umane.
Putem fi pur și simplu continuați, copiați?
În acest melanj al unor posibilități care se întrevăd la răsăritul unui viitor nu tocmai îndepărtat, în sânul unei familii dezmembrate tocmai de inteligența artificială și ameliorarea genetică, PAr-ul Klara joacă rolul unui duhovnic artificial, un substitut incomplet a ceea oamenii ar trebui să fie unii pentru alții.
Iar misterul pe care Ishiguro îl aduce în fața noastră, dincolo de schimbările asupra cărora narațiunea ne atrage atenția, e acesta: fără conștiință și fără convingerea că există și suflet, putem fi pur și simplu continuați, copiați, înlocuiți cu adevărat? Suntem doar o sumă de ecuații pe care un robot avansat le poate duplica și transforma într-o nouă versiune a noastră, identică (poate chiar și mai bună) și autentică? Și, dacă ar fi așa, în ce măsură am mai putea justifica diferențele dintre oameni și androizi? În ce fel am putea argumenta că ființa umană mai joacă un rol esențial în propria sa viață și în lume?
Tatăl lui Josie e cel care, îndepărtat de profesia sa și de familie, refuzând noua realitate, cântărește imposibilitatea ca omul să poată fi transferat, copiat prin intermediul inteligenței artificiale. Pentru că inima fiicei sale poate conține „camere înăuntrul altor și altor camere”, un infinit de posibilități, un necunoscut fără sfârșit în care nici un PAr nu poate pătrunde cu adevărat și din care știința nu va putea niciodată extrage măsurători exacte. El este un „sentimental“ care nu renunță la „partea care vrea să continue să creadă că în fiecare dintre noi există ceva intangibil“, acel „ceva unic și care nu se poate transfera“.
Îndoiala, umană și firească, se va furișa, cu rândul, în mintea celor doi părinți, dar nu suficient, nu definitiv. În tot acest timp, androidul însărcinat cu misiunea prieteniei se va dovedi un pion dedicat, o „ființă“ fidelă copilei care o alesese pentru a-i fi alături. Va crede că Soarele o poate salva pe Josie, dar și că distrugerea unei mașini care poluează va fi rezolvarea pentru a-i reda acesteia sănătatea.
Firescul unor sentimente care pot face lumea un loc mai bun
În lumea pe care o privește fragmentat, printr-o tehnologie care nu a reușit să imite întocmai ochiul uman, emoțiile și alegerile Klarei sunt în întregime umane, înduioșătoare printr-o naivitate care amintește de cea a copiilor și exemplară prin determinarea care amintește de părinții care își iubesc necondiționat copiii sau de iubirea profundă, reală, completă. Într-un cadru în care fiecare linie ar trebui să fie trasată cu o precizie de chirurg, inteligența artificială a Klarei se remarcă prin ceea ce oamenii par să uite, prin firescul unor sentimente care pot face lumea un loc cu adevărat mai bun.
În fond, tot oamenii par să fie cei care au decis că semenii lor pot fi înlocuiți, dați la o parte, fie dintr-un domeniu, fie din propriile familii. Iar PAr-ii, acești roboți avansați, pot fi zăriți adesea mergând la un metru în spatele copiilor și adolescenților care i-au cumpărat, umili și umiliți, supuși unor emoții pe care nu au fost programați să le simtă.
Nu tehnologia în sine este aici vinovată, ci maniera în care oamenii aleg să o folosească pentru a se exclude unii pe alții, pentru a crede că pot urca, în mod artificial, o treaptă pe scara evoluției. Și, fără regrete, fără urmă de empatie față de inteligența artificială creată, îi vor lăsa și pe PAr-ii acum demodați în urmă, ahtiați după modele noi și culmi și mai înalte ale tehnologiei.
Ca o dovadă a lipsei de omenie din partea omenirii însăși, Klara își privește trecutul dintr-o curte de rămășițe ale tehnologiei acum învechite. În continuare poartă, ca o mamă dedicată, ca o prietenă adevărată, o iubire sinceră celei care a uitat-o odată cu trecerea anilor. Și astfel, fără să fie programată să simtă că are și drepturi, inteligența artificială dovedește, cel puțin în Klara și Soarele, că este infinit mai autentică atunci când vorbim de valori, de iubire, de empatie, de prietenie și de tot ceea ce sperăm să obținem fără a fi atenți la ceea ce oferim în schimb.