I-am supraviețuit și lui 2021. Cum a fost?
Nu cred decât în ierarhiile personale. Să fie sănătoasă istoria mare, cu cronicarii ei cu tot. Pe mine mă interesează istoria noastră mică, suma faptelor care înseamnă viața noastră.
Așa că am un clasament personal al anilor, în care anul 2021 ocupă locul 10. A fost, așadar, între primii zece ani din scurta mea viață (clasamentul complet e așa: 1. 1999 – aveam 16 ani; 2. 2009; 3. 2013; 4. 2019; 5. 2018; 6. 2017; 7. 2020; 8. 2012; 9. 2008; 10. 2021; 11. 2006; 12. 2005; 13. 2016; 14. 2015; 15. 1996; 16. 1995; 17. 1990; 18. 1989; 19. 1994; 20. 1988; 21. 2014; 22. 2010; 23. 2011; 24. 1998; 25. 1983; 26. 2007; 27. 2003; 28. 2000; 29. 2001; 30. 1997; 31. 2004; 32. 2002; 33. 1991; 34. 1986; 35. 1985; 36. 1984; 37. 1993; 38. 1987; 39. 1992).
Carevasăzică, n-am avut motive semnificative să mă plâng. Nu mi-au murit decât peștii de acvariu și un prieten pe care îl aveam din copilărie, dar care ajunsese deja la optzeci de ani.
În plus, în 2021 am publicat două cărticele, Viața de apoi a poetului (la Nemira, în toamnă) și Prietenul visătorilor și al învinșilor (la Polirom, în primăvară) – amândouă scrise în cea mai mare parte în 2019.
Mi-am văzut de meserie și am mai scris și câteva sute de articole (aici, în „Supliment”, dar și pe dela0.ro, wesport.ro, gsp.ro, catchy.ro, mirceamester.ro, republica.ro și viitorulromaniei.ro).
Am petrecut zeci de ore cu cel mai bun prieten al meu discutând despre importanța tuturor fleacurilor, pe de o parte și pe de altă parte.
Am mai stat și peste șase sute (!) de ore în direct cu zecile de cursanți de la Academia noastră Minoră, pe care am înființat-o în 2020. La Academie am avut cursuri despre: memorie, gândire, scris, Cioran, Istrati, Caragiale, Garcia Marquez, Holocaust, Revoluția din 1989, poveștile sportului, harfă, politică românească, jurnalism, călătorii și literatură. Am ajuns la ultimul capitol la teza de doctorat în științe politice (biografia politică a lui Panait Istrati) și m-am apucat de învățat chineză (mandarină) și cehă.
Am văzut și am revăzut: Lisabona, Sintra, Estoril, Cascais, Atena, Hydra, Creta, Corfu, Rodos, Symi, Zakynthos, Kefalonia, Napoli, Capri, Veneția, Treviso, Florența, Roma, Paris, Marsilia, Mallorca sau Praga. Am stat cel puțin un anotimp departe de România și a fost bine. În 2022 îmi propun să stau două.
Am făcut și o revistă (www.revistazugzwang.ro) & împreună cu câțiva prieteni am publicat zilnic în ea din august ’21 încoace.
Am terminat cărți care vor apărea în perioada următoare, poate chiar în 2022 (Socrate, mai ai ceva de spus?; vino, Dostoieveski, să vezi frumusețea și seria Baricadelor adusă la zi). Cam ăsta ar fi modestul meu bilanț.
Cartea care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am citit în 2021 a fost biografia Cehov, de Henri Troyat. De altfel, pentru mine a fost un an Cehov.
Dintre cărțile românești, mi-au plăcut poeziile regretatului Adrian Diniș, pe care l-am descoperit târziu, după moartea sa (Toate zborurile au fost anulate).
Filmul care mi-a plăcut cel mai mult a fost Il Divin Codino, pe Netflix. Iar pe locul doi – The Hand of God, tot pe Netflix, noul Sorrentino, așa fellinian cum e (de fapt, tocmai pentru că este atât de fellinian).
Cum a fost? Fiecare dintre noi are alt răspuns și asta e minunat. Pentru mine a fost, vedeți bine, nici așa, nici altminteri, ceea ce este neîndoielnic binișor.