„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Rezervația, de George Cornilă, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Micul Camil era la grădiniță. Ceasul din perete arăta că trecuseră deja cinci minute peste ora patru. Tatăl lui întârzia, prin urmare, iar copilul se întreba, nu putea să nu se întrebe, dacă acesta avea să mai vină vreodată să îl ia. Era singurul copil rămas. Pe toți ceilalți părinții îi luaseră deja acasă.
Ticăitul ceasului îl asurzea. Stătea în genunchi pe un scăunel pentru gnomi și privea pe fereastră. Hipermetropia galopantă i se declanșase deja. Peste câțiva ani avea să fie chior. Nici acum nu vedea bine la distanță. I se părea că orice om care venea din depărtare era taică-său. Dar nu era. Pe măsură ce silueta se apropia și contururile îi deveneau tot mai clare, își dădea seama că nu era el.
Îl părăsiseră.
Poate pentru că spărsese farfuria aia sau pentru că îi rupsese cartea soră-sii, poate pentru că nu mâncase tot sau pentru că tușea noaptea sau pentru că plânsese când îl duseseră la circă și medicul îl palpase și-l împunsese. Oare avea să trăiască acolo pentru totdeauna? Să crească până ajungea cu capul la tavan? L-ar fi ținut directoarea acolo? Sau avea să-l dea afară, în stradă, să-l fure țiganii din mahala sau să-l mănânce câinii sălbatici? Știa oare să ajungă singur acasă? Educatoarea plecase și ea. Îi spusese să aștepte cuminte și plecase. Când închisese în urma ei colosala ușă, Camil se simțise ca un osândit care de atunci începea să-și ispășească pedeapsa. Patru și zece. Nu credea că tatăl lui avea să mai vină vreodată. A început să se roage, așa cum îl învățase mama lui. Înger, îngerașul meu. Și să plângă. Îl dureau genunchii.
Încăperea era uriașă, ca un mausoleu pentru un șoarece. Abia se vedea lustra atârnând din tavan. De ușa cu două canaturi și zeci de ferestruici îl despărțeau kilometri întregi, ceea ce îl bucura cumva, îi dădea un vag sentiment de siguranță, căci știa că în spatele acelei uși se găsea coridorul puțind a dezinfectant care ducea la ieșire. Pe acolo se ajungea într-o curte înghesuită, cu două leagăne, patru balansoare și o gropiță cu nisip. Când era frumos afară, acolo se fugăreau și își puneau piedici. O dată la două zile, ajungea cu genunchii juliți acasă. Uneori se cățărau claie peste grămadă pe câte un balansoar, se ridicau și se coborau, dându-se cu fundul de pământ, până îi durea noada.
Ușa s-a deschis, scârțâit, încremenire, spaimă, speranță, era doar femeia de serviciu. Aceasta a tresărit, și-a dus mâna la inimă, nu se aștepta să mai fie cineva acolo. Apoi și-a lăsat găleata pe podea, apă cu detergent s-a revărsat peste buză, și a început să spele pe jos, mișcări scurte, apăsate. Camil a privit-o fără a îndrăzni să spună ceva. A continuat să se gândească la evadare.
Dacă ieșea din curte și o lua la dreapta, apoi pe o străduță îngustă, cât să încapă o singură mașină, pe sub niște tei adormitori, după aceea printr-un gang, ajungea într-un loc deschis, două străzi, un mic câmp pe care erau mese din ciment pentru ping-pong și o alee întortocheată mărginită de gard viu. Până acolo știa să ajungă, însă de acolo nu mai ținea minte pe unde ar fi trebuit să o ia. Să se aventureze fără să cunoască drumul nu intra în discuție, căci văzuse din mașină cocioabele rău famate de pe străduțele învecinate, dosite, mai degrabă niște ulițe, patrulate de cete de bărbați întunecați și fioroși și de câini monstruoși, cu spume pe boturi. Ar fi fost înțelept să-și fi întocmit o hartă. Însă cine ar fi crezut că tocmai el avea să fie părăsit, așa, fără să i se spună măcar când și de ce?
Femeia de serviciu și-a terminat treaba. Podeaua era udă și mirosea a detergent. Înainte să iasă, l-a întrebat de ce plângea. Camil i-a răspuns că părinții îl părăsiseră, că ar fi trebuit să vină să îl ia cu jumătate de oră în urmă.
— Poate că ai fost obraznic, i-a zis ea.
Băiatul a început să plângă și mai tare, cu sughițuri.
— Dacă plângi, sigur nu mai vin să te ia.
Și-a înghițit plânsul, lacrimile amare, mucii sălcii. A mai icnit de câteva ori, apoi a început din nou să se roage.
— Așa, stai cuminte acolo pe scăunel, c-abia am spălat dușumeaua, i-a mai spus ea și a dispărut pe ușa ciclopică.
Doar scaunul lui mai rămăsese. Celelalte fuseseră urcate pe mese. Cuburile, plastilina, mașinuțele și cariocile fuseseră strânse și încuiate într-un dulap uriaș. Conținutul coșului de gunoi fusese luat și el, cu tot cu sandvișul lui cu brânză topită, în folie de aluminiu, mâncat doar pe jumătate. Îi părea rău acum că nu îl mâncase pe tot. Nu-i fusese prea foame atunci, însă acum îi era. Avea să moară de foame. Sau de sete, căci îi era frică să se ducă până la baie, unde curgea apa aceea gălbuie, cu miros de clor.
S-a chircit pe scăunel, s-a strâns, s-a ghemuit cu mâinile sub cap. Poate reușea să adoarmă. Poate, când s-ar fi trezit, tatăl lui ar fi fost acolo. Și totul va fi fost ca un vis urât. Poate chiar asta și era, un vis urât, cum avea în fiecare noapte și se trezea urlând.
CARTEA
O a doua Grădină a Edenului descoperită pe Pământ doar pentru ca aceasta să se prăbușească în mundan, copilăria de-a lungul anilor ’90 într-un orășel din sudul Moldovei și o insulă pustie, unde tot ce poate fi găsit este propriul sine, toate legate printr-un fir diafan. Rezervația abordează teme precum desacralizarea, decăderea, formele singurătății, reciclarea ideilor și scindarea eului.
„Paradisul biblic supraviețuiește ca o relicvă într-o lume subterană. Rezultatul? Adam e asaltat de reporteri, Edenul e transformat într-un fel de parc. Mai avem resurse pentru a sesiza miracolul? Mai e loc în lumea noastră pentru sacru? Cartea lui George Cornilă provoacă, printr-un amestec bine dozat de fantasy și realism, tot felul de dileme și întrebări grave. Prozele din acest volum au tot ce le trebuie pentru a prilejui o lectură captivantă: suspans, contrapunct, povești de dragoste, un imaginar cuprinzător, o deviere subtilă a intrigilor spre parabolă, dar mai ales un apetit de povestitor contaminant.“ (Bogdan Crețu)
AUTORUL
George Cornilă (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. Absolvent de Politologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și de Publicitate la Universitatea din București, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. A publicat romanele Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016), Expurgo (2018, 2019) și Diluvium (2019), colecțiile de proză scurtă Arlequine (2018) și Entropic (2020), precum și volumul de povești pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A colaborat cu publicații culturale precum „Luceafărul de dimineață“, „Convorbiri literare“, „Viața românească“, „Plumb“, „Familia“, „Observator cultural“, „Salonul literar“, „Revista de suspans“, „Fantastica“, „Vulturul“, „Gazeta SF“, „Galaxia 42“, „Accente“, „Doc.Eu“ și „Aphelion“ (SUA). A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013, 2016), Marele Premiu „Ion Hobana“ (2019) și Premiul COLIN (2021) și a fost nominalizat la Premiul AntareSFest (2018, 2020, 2021) și Premiul RomCon (2019, 2021) și propus pentru Chrysalis Award (Eurocon) (2019) și Rosetta Awards (2021).