Scriitorul și profesorul de literatură Étienne Kern este laureatul prestigiosului Premiu Goncourt pentru debut pentru Les envolés (Zburătorii), publicat la Editura Gallimard.
Imediat după anunțul oficial, i-am trimis un mesaj de felicitare și l-am întrebat cum a aflat această minunată veste. Reproduc aici răspunsul său: „Mă plimbam prin Parcul Tête d’or de la Lyon (macii sunt magnifici în acest moment al anului!) și la un moment dat m-am uitat pe telefon. Doi prieteni îmi trimiseseră în același timp o imagine cu anunțul publicat de Academia Goncourt“.
Romanul povestește incredibila și nebuneasca aventură a lui Franz Reichelt, un croitor pentru dame sosit la Paris din Boemia sa natală la începutul secolului trecut (1910), care sare cu parașuta de la primul etaj al Turnului Eiffel. La baza poveștii pe care o relatează, autorul dispune de un film de un minut și treizeci și șase de secunde filmat de ziariștii din epoca respectivă. Pornind de la aceste imagini, Étienne Kern va încerca să refacă viața acestui om „cu ochii limpezi, aproape cenușii, cei ai unui visător“, cu „mustățile lui mari“ și „vocea gravă, cu accente răgușite“, semn de mare tandrețe. Structura narativă a romanului este construită pe trei straturi narative – cel al poveștii în sine, cel al dialogului cu eroul său și cel al unui caiet cu coperți cenușii conținând fotografii ale protagoniștilor.
Personajul lui Franz Reichelt este un exemplu tipic al acestei înclinații spre aventură care a marcat începuturile aviației din secolul trecut, marcat de atâtea încercări adesea tragice ale aeronauticii în devenire. Încercările de a zbura cu avioanele, chiar dacă doar cu câțiva metri mai sus și mai departe, și apoi speranța care a apărut după sosirea în Franța a fraților Wright și succesul lui Louis Blériot și al altora dovedesc justificarea deplină a unei astfel de perseverențe. „Franța își descoperea o nouă pasiune“, ne spune autorul-narator. Oamenii au început să „viseze la nori“, iar școlile de zbor s-au deschis la Mans și apoi la Pau.
O nouă lume se contura. „Lumea ta pare mai simplă, mai bine concepută decât a noastră, bucuros de naivă“, scrie naratorul, adresându-se direct, într-un dialog imaginar, lui Franz Reichelt și, prin el, întregii generații care pare să ignore iminența grabei istoriei și războiul care pândește cea mai mică fisură pentru a dovedi „că civilizațiile sunt muritoare“.
Deocamdată, tânărul Franz vrea doar să găsească o locuință, iar mai târziu un loc unde să își facă propriul atelier. Va fi pe strada Gaillon, în cartierul Operei pariziene. Se ține departe de frenezia care îl invadează pe Antonio Fernandez, prietenul său de croitorie, cuprins brusc de fantezia de a zbura, care va sfârși prin a-l ucide în accidentul avionului său.
Viața lui Franz ar fi putut continua departe de aceste extravaganțe, între nostalgia pentru satul său Wegstädtl (astăzi Štětí) și strada Gaillon, unde își deschisese atelierul de croitorie pentru femei, ajutat de Louise și Maurice, ucenicul său. Ar fi urmat sfaturile inflexibile ale Katarinei, sora sa, și ar fi ajutat-o în cele din urmă pe Emma și pe fiica acesteia, Alice, văduva lui Antonio, prietenul său care a murit în accidentul de avion.
Numai că… prins în vârtejul aceluiași vis, în aceeași nebunie ca și prietenul său Antonio și atâția alți contemporani de-ai săi, Franz, care între timp va obține cetățenia franceză și se va numi de acum înainte François, se declară inventator și nu trăiește decât dintr-o singură obsesie, aceea de a crea o parașută care să salveze viețile atâtor piloți amenințați de pericolul prăbușirilor sigure ale avioanelor lor improvizate. De acum încolo, totul ia altă turnură, inclusiv negarea realității și a pericolului, a bunului simț, a atelierului său de croitorie, care suferă din cauza neglijenței sale, și a iubirii sale în devenire pentru Emma, pe care pare să o sacrifice pe altarul noii sale vocații. Nu este nevoie să povestim restul romanului, deoarece filmul din 4 februarie 1912 arată totul despre această tragedie.
Étienne Kern ar fi putut să se mulțumească cu această biografie romanțată, chiar dacă asta ar fi însemnat să insereze în ea compasiunea pe care o simte ca narator în fața tragediei personajului său și să vorbească în calitate de „martor al lumii“. În schimbpreferă să intre el însuși în scenă, să se plaseze alături de personajele sale și să participe la rândul său la drama care se joacă în paginile romanului său. În acest fel, autorul ne oferă propriile temeri, amintirile unui bunic, ale unui prieten despre a cărui soartă tragică vrea să ne vorbească. Îndrăznește chiar să recunoască înfrângerea unei porniri vinovate de concretețe care îl ispitește. Dar el preferă tăcerea celor absenți. El scrie: „La un moment dat, am încetat să mai caut. În adâncul sufletului meu, preferam ideea de a nu fi sigur. Cei absenți sunt pretutindeni. În acest sens capătă sens imaginea pe care o dă scrisului său, ca fiind un foșnet străbătut de tăceri, […] plin de goluri și fantome“. Și tot prin aceasta reușește să-l ridice pe acest Franz/ François Reichelt la rangul nobil al unui personaj de ficțiune, un simbol al „tuturor celor care au căzut“.
În locul unui lung șir de răspunsuri, Zburătorii lui Étienne Kern ne propune un și mai lung șir de întrebări. Să punctăm în concluzie câteva dintre ele.
Ce rost ar avea literatura dacă ar înceta să mai împărtășească visele care să meargă până dincolo de nebunia oamenilor? Ar putea oare face ea altfel când știm că misiunea ei sublimă este de a fi o cutie de rezonanță pentru cele mai intime secrete ale noastre? Nu cumva a scrie despre lume înseamnă, în ultimă instanță, a scrie despre tine însuți? Și, în sfârșit, nu este oare scrisul cel mai rar, cel mai pur mod de a purta ca pe o ofrandă speranța mult așteptată în inima care bate a acestei lumi?
FOTO 2: Francesca Mantovani © Editions Gallimard