Desfășurată într-o săptămână cu arșiță deplină, cea de-a doua ediție a festivalului Jazz City a venit (și a și trecut) ca o briză rapidă de vară. A adus cu ea un total de 16 artiști, atât din țară, cât și din afară, pe care i-a împărțit între două scene: cea amplasată la Turnul de Parașutism din Parcul Copou,unde accesul a fost pe bază de bilet, și cea din Parcul Expoziției, cu intrare gratuită.
Deși pitită într-un colț al Copoului, scena principală era greu de ratat. Încă de la intrarea în parc puteai auzi ecourile muzicii cum răsunau printre alei și te îndrumau să le urmezi. Imediat ce pășeai în micul luminiș uitat de umbra copacilor care se înalță în restul parcului, erai copleșit de o dogoare ce părea că-ți ia respirația pentru câteva secunde. În suprafața îngrădită au fost ridicate două corturi sub al căror acoperiș te puteai feri de soare. Chiar în fața scenei, acolo unde și umbra parcă era mai îndeajuns, oamenii își trăgeau beanbag-urile colorate și se așezau alene, poposind pe același loc pentru ore în șir.
Cum facem jazz din folclor ebraic
Însărcinați cu deschiderea festivalului, băieții de la Mark Oselski Trio ne-au întâmpinat degajați, glumeți și lipsiți de emoții. Au urcat pe scenă de parcă era a doua lor casă, ca după ce și-au luat instrumentele în brațe să fie absorbiți în propria transă timp de o oră.
Energia de pe scenă a rămas constantă, iar, indiferent de trecerile de la un registru la altul, băieții au rămas la fel de entuziaști. Mark, cocoțat pe un scaun în spatele clapelor, abia putea sta așezat. Se ridica la fiecare parte mai intensă și părea copleșit pe în totalitate de ceea ce cânta. „Astea sunt apele în care mă simt mereu bine, nu contează în ce țară sau în ce oraș mă aflu, mai ales dacă sunt cu băieții, alături de care cânt de mulți ani, e fantastic“, mi-a spus Mark Oselki la finalul concertului, când își trăgea răsuflarea ascuns în spatele scenei.
Lăsați în repaus timp de 20 de minute, spectatorii au rămas paralizați într-o stare de toropeală, întinzându-și brațele înspre soarele care stătea să apună și împingându-și picioarele desculțe în firele de iarbă uscată.
Copilul muzicii
Când muzica a reînceput, Andra Botez le-a luat locul băieților Mark Oselski Trio. În brațe cu Nadia, fiica ei cea mică, pe care a ținut-o lipită de piept tot timpul concertului, Andra a compus un dans din mișcările fluide ale mâinilor, urmate de cap și de picioare.
„Vom face o poveste frumoasă, în care ne vom exprima emoțiile prin muzică, prin sunete“, ne spune înainte de a se arunca într-o altă melodie, în care face salturi de la o notă înaltă la alta, dându-ți impresia că s-ar putea să rămână fără voce în orice moment. „Vedeți cum se construiesc poveștile? Încep așa, frumos, încet și apoi se produce o transformare“, ne explică mai departe, când termină de cântat.
Adusă parcă de apropierea ultimului concert, cel susținut de Jazzappella, a început să se facă simțită și răcoarea serii. Înșirați unul lângă celălalt, soliștii trupei au început timid să umple spațiul cu muzică a cappella, trecând prin piese cunoscute, rearanjate în variante proprii, astfel încât te trezeai fredonându-le fără să îți dai seama de unde știi versurile.
Căldură cu strigături
A doua zi de festival vine cu aceeași căldură, umană și caniculară. Pe scena din Parcul Copou se desfășoară Blazzaj, cu amestecul de acid jazz, funk, metal, electronic și tot ce au mai avut chef trupeții. Cei peste 20 de ani de cântat împreună se simt bine, iar aciditatea lor nu se oprește numai la sunete, ci se răsfrânge și din versurile pe care Tavi Horvath (Vita) le aruncă pe scenă, în ritmuri de spoken word, așa cum face uneori și cu o altă trupă a sa, Implant pentru Refuz.
Încărcătura socială și critica societății sunt la ordinea zilei pentru Blazzaj, care amestecă trompeta cu percuția și cu claviaturile într-un eclectism ce este de fiecare dată același, dar complet diferit. Din păcate, trupa cântă destul de rar, de doar câteva ori pe an, ceea ce a făcut ca experiența concertului la Iași să fie cu atât mai importantă, o ocazie rară cu păsări rare.
Dar și Trigon Jazz, trupa din Republica Moldova e formată din tot păsări rare. Stilul său nu are mai nimic de a face cu Blazzajul de mai sus, ci se leagă de folclor. Sau, cum se mai zice azi, ethno jazz. Cu o experiență concertistică impresionantă, care i-a dus prin toată Europa și printr-o parte a Asiei, cvartetul condus de Anatol Ștefăneț s-a desfășurat în splendoarea sa în Parcul Expoziției vreme de mai bine de un ceas. Aici publicul a fost mai numeros decât la Turnul de parașutism, dar mi-e foarte greu să ofer un număr. Oricum, senzația de înăbușeală a fost stăvilită de arborii din parc, ceea ce nu se întâmpla la scena cealaltă.
Dacă la scena de jos simțeai cum te înăbuși, la cea de sus verdele parcului ne-a mai apărat puțin de caniculă. Și aici a fost cu strigături: membrii trupei și-au folosit vocile ca instrument, nu cu versuri, ci pur și simplu ca sunet, pentru a completa sonoritățile scoase din celelalte instrumente. O încheiere frumoasă a zilei de sâmbătă.
Înțelegem și franceza
Deja obișnuiți cu zăpușeala, ultima zi de jazz în Copou nu ne-a mai prins pe picior greșit. Am pornit de data asta spre scena din Parcul Expoziției, în speranța că vom da de mai multă umbră și de o adiere mai puternică a vântului. Sus am dat și peste John Mantucci Trio cântând în fața unei mulțimi de oameni ce roia dintr-o parte în alta a aleii, plimbându-se printre rulotele și corturile cu mâncare sau alunecând cu rolele mai aproape de scenă.
În pauzele scurte făcute de băieți pentru a vorbi cu publicul, muzica folclorică de la Casa Vânătorului aproape le acoperea vocile, împingându-i parcă spre a cânta mai departe.
După experimentul eclectic al muzicii suprapuse, am pornit înapoi înspre scena din Parcul Copou, acolo unde membrii Ioan Streba Balkans Jazz – Gipsy Blues erau deja cocoțați pe scenă, pregătiți să-și înceapă concertul. Plecat din Iași de 27 de ani, Ioan Streba a cântat „peste tot“, mai puțin în România, așa cum mi-a spus la finalul concertului. Scena de la Jazz City este prima din România care l-a găzduit pe artistul care a fost mult timp profesor de jazz în Franța, unde locuiește și acum.
Solistul a cântat timp de mai bine de o oră, făcând trecerile de la o piesă la alta printr-un scurt discurs, în care îi puteai simți, pe ici, pe colo, accentul franțuzesc. Modul în care încerca să găsească exprimarea potrivită și să transmită mesajul dorit îl făcea să pară, din când în când, un băiețel emoționat care urcase pentru prima dată pe scenă.
Aceeași barieră lingvistică a apărut și cu Avalon Jazz Band & Tatiana Eva-Marie, dar a fost depășită rapid atunci când solista a început să vorbească în română, cu un accent pe care nici nu știai de unde să-l iei. Se poticnea în cuvinte și-și lăsa capul în jos, rușinată parcă, doar ca mai apoi să-l ridice și să ne zâmbească larg. „Mie-mi place muzica din Paris“, ni se destăinuie ea înainte de a ne împărtăși o poveste mai lungă despre cum a ajuns să-i placă și muzica românească, prin intermediul unei piese de Edith Piaf (Johnny, tu n’est pas un ange). O melodie cu un lung istoric; scrisă în 1936 de Richard Stein, pe versuri de Liviu Deleanu, compusă pentru Maria Tănase, piesa a ajuns să fie plagiată de chitaristul Les Paul, care în 1953 a folosit integral linia melodică în Johnny is the boy for me.
În final, pe lângă muzică și artiști, Jazz City îți permite să respiri, să te bucuri de muzică alături de prieteni, să moțăi la soare sau să citești acompaniat de melodiile unor artiști locali, naționali sau internaționali.