Desi exista o strinsa legatura intre dadaism si suprarealism, nu putem spune ca suprarealismul este o miscare ivita din dadaism. In Manifestul suprarealismului, Andre Breton defineste suprarealismul astfel: „Automatisme psychique pur, par lequel on se propose d’exprimer, soit verbalement, soit par ecrit, soit de toute autre maniere, le fonctionnement reel de la pensee. Dictee de la pensee, en l’absence de tout controle exerce par la raison, en dehors de toute preoccupation esthetique ou morale”. Suprarealismul pune accent pe „jocul dezinteresat al gindirii” eliberate de orice forma de constringere. In 1929 va urma un al doilea manifest al suprarealismului „pur” de aceasta data, la care va adera si Salvador Dali. Suprarealismul a incercat sa estompeze granita dintre viata si moarte, dintre existent si neexistent, dintre real si imaginar, acordind o importanta deosebita „automatismului psihic”. Aceasta miscare a modificat vocabularul poetic si a avut o influenta deosebita asupra intregii literaturi, dar si asupra artei in general.
In literatura romana, suprarealismul a fost reprezentat de Gherasim Luca si Gellu Naum. Naum este considerat de critica ultimul mare poet suprarealist european. La inceputul anilor ’70, tinarul poet Sebastian Reichmann se imprieteneste cu Gellu Naum. Reichmann, sau „contele Sebastian”, cum il va numi Naum, va scrie si el poezie suprarealista. Sebastian Reichmann este prezent in antologii deja celebre consacrate poeziei suprarealiste, cum este si Das surrealistische Gedicht (Bochum, 1985). Volumul sau de debut, Geraldine (1969), va fi intimpinat cu entuziasm de catre Ion Negoitescu si Ov.S. Crohmalniceanu, dar si de alti critici ai vremii. Dupa ce a doua carte (Acceptarea initiala) ii este topita, poetul Sebastian Reichmann pleaca in Franta, iar din anul 1975 va scrie numai in limba franceza, departe de cenzura comunista.
Poezia lui Sebastian Reichmann este una nostalgica
Dupa o „pauza” de treizeci de ani, Reichmann revine cu un volum de versuri scris in limba romana: Mocheta lui Klimt. Un poet supus unei continue metamorfoze, spunea Gellu Naum despre „contele Sebastian”. Poemele din Mocheta lui Klimt imbina elementele dadaiste cu cele suprarealiste. Poezia lui Sebastian Reichmann este una nostalgica, meditativa, vorbind despre linistile si nelinistile poetului, despre relatiile interumane, despre iubire, despre identitate, despre locuri „vechi” si locuri „noi”, despre singuratate si despre iubire, intr-o lume in care „in fiecare dimineata ne imbracam unii ca altii/ne amestecam unii cu altii/pentru citeva clipe inca ne tavalim in urmele viselor/de peste noapte/mult mai tirziu decit niciodata de intilnim”. Cititorul are ocazia de a redescoperi suprarealismul din Estul Europei, unde, asa cum spune poetul, „e greu de stiut pina unde/se poate intinde mocheta lui Klimt”. La fel ca si ceilalti poeti suprarealisti, Sebastian Reichmann alege orasul ca loc al magiei cotidiene: Praga, Paris, Florenta, Munchen, Londra, Budapesta, Viena, Bucuresti. Toate ratacirile prin orasul „a carui identitate… devine din ce in ce mai ireala”, prin „orasul inexistent”, fantomatic, fac parte din ceea ce Louis Aragon numea „metaphysique des lieux”. Poetul devine astfel un explorator care incearca sa dezlege misterele orasului, sa descopere ceea ce se ascunde in spatele aparentelor: „orasul acesta in care nu locuiesc/imi face semn fara incetare”. De multe ori, orasul ii provoaca poetului acea neliniste freudiana („Das Unheilmliche”), care il face sa se indoiasca de propria sa identitate.
Sebastian Reichmann, Mocheta lui Klimt, colectia „Poezie”,
Editura Cartea Romaneasca, 2008, 19.95 lei