„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Identități fluide. Travesti, de Aurora Liiceanu, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Relația mea cu tatăl Nataliei a crescut, ajungând aproape o obișnuință. Ne vedeam foarte des, ne dădeam, ziceam noi, raportul zilei de muncă, organizam serile, rămâneam în oraș să hoinărim, făceam cumpărături, naufragiind spre sfârșit într-o braserie. Dacă aveam probleme administrative, mi le rezolvam, căutând totuși să ne vedem seara.
Adesea, Natalia stătea seara cu noi la masă, privindu-și cu tandrețe tatăl, apoi dispărea. Nimic nu-mi dădea de bănuit, intrasem într-un joc care-mi plăcea și viața mi se schimbase. Nu mă prea gândeam la viitor, până într-o zi când el m-a invitat în oraș la masă și, spre surprinderea mea, a luat o postură serioasă și m-a întrebat ce aș zice dacă mi-ar propune să mă căsătoresc cu el. […]
Soțul meu mi-a spus că Natalia se obișnuise să pregătească ea micul dejun. După ce se trezeau, cât timp el era la baie, Natalia făcea ultimele aranjamente.
Totul începuse pe când ea avea zece ani, poate ceva mai mult. Fierbea ouă cleioase, așa cum îi plăceau lui, prăjea pâine și punea pe masă unt, gem și miere, brânză și șuncă. Știa și să facă ceai și cafea. Ea bea ceai, uneori lapte, dar el bea întotdeauna cafea.
Bănuiam că aceste treburi le făcea, când trăia, soția lui. Acum ele fuseseră preluate treptat de Natalia. Oare ea imita conștient gesturile mamei ei – gesturile matinale și poate și altele –, știind că aceasta nu le mai putea face, sau pur și simplu repeta ceea ce văzuse de mică? Era mimetism sau o strategie de a-i arăta tatălui iubirea ei? Voia să fie un substitut al mamei ei? Se travestea gestual în mama ei?
Mi-am zis că, odată venită în acea casă, va trebui să fac și eu ceva, doar nu eram un musafir. Să pregătesc micul dejun și să-i chem la masă. Dar, oricât de devreme mă sculam ca să mă ocup de micul dejun, era totdeauna prea târziu. Natalia mi-o lua înainte și mă anunța că face ea totul. „Nu te deranja“, îmi spunea, „tata e obișnuit așa și eu știu mai bine ce-i place“.
Am simțit că micul dejun era un teren interzis pentru mine, eu și tatăl ei eram musafiri la masă, iar ea era gazda, stăpâna casei. Încet, pe nesimțite, s-a insinuat teama de a intra în bucătărie, ca și cum nu aveam voie acolo. Simțeam, în același timp, că greșesc, că nu mă impun, că nu am puterea de a o înfrunta pe Natalia. Și, mai grav, că nu-i puteam spune soțului meu ce trăiam, ce simțeam.
M-am gândit că aș putea să-mi asum rolul de stăpână a casei la cină. Micul dejun era o cauză pierdută. Cumpăram, în drum spre casă, ceva de la o patiserie, pateuri cu ciuperci, pateuri cu carne și altele cu brânză. Ea le așeza pe masă fără nici un comentariu, deși eu tot așteptam să spună ceva. Principalul era ce pregătea ea. Soțul meu era mulțumit, părea răsfățat de două femei, dar nu se gândea că ele erau atât de diferite. […]
Prima oară am avut senzația de excludere, de parcă nu aș fi existat, după câteva luni de la căsătorie, când am fost în vacanță în Grecia.
Era sfârșit de vară, doream să evităm hoardele de turiști și am ales o insulă parcă mai puțin asaltată. Era insula Samothraki din nordul Mării Egee. Este o insulă păduroasă, cu munți, are o plajă plină de pietricele netede, de diferite mărimi, și străjuită pe alocuri de stejari cărora le merge bine la malul mării.
Natalia nu mi-a acordat nici o atenție. Când voia să intre în apă, îl chema pe tatăl ei s-o însoțească. El nu-și dădea seama cum mă simțeam eu, iar eu ajunsesem să fiu intimidată de ea.
Când mergeam la taverne și soțul meu ne întreba ce vrem să mâncăm, Natalia îi răspundea fără să-mi arunce vreo privire. Eu nu existam. Între mine și ea era un zid, iar ea îl trăgea pe tatăl ei în spatele acestui zid, ca să-mi arate cât de puternică e legătura lor.
Eram un triunghi strâmb, păream doi contra unu, doar că eu și soțul meu eram, ca la jocul de cărți, mână moartă. Odată am auzit-o pe Natalia vorbind cu o prietenă, căreia îi spunea cu mândrie că i-a cumpărat o nouă cravată foarte frumoasă tatălui ei, lăudându-se că numai ea îi cumpără cravate.
Și-a dat seama că o aud, am realizat asta și am tras concluzia că mi-e interzis să cumpăr cravate. Ca și să pregătesc micul dejun. Eu mi-am zis că ori nu poate, ori nu vrea să înțeleagă că există roluri și granițe care se stabilesc în relațiile dintre oameni, indiferent dacă sunt apropiați sau nu. Un copil, fie băiat sau fată, nu cumpără lenjerie intimă tatălui sau mamei, dar mi se părea dificil să-i explic acest lucru Nataliei și nici nu-mi venea să-l necăjesc pe soțul meu cu asemenea probleme, mai ales că el nu le vedea. […]
Orice gând și orice intenție de a mă apropia de ea erau sortite eșecului. Situația acestei relații și coabitarea noastră ajunseseră să mă frământe și toate speranțele de la începutul poveștii mele cu tatăl ei se spulberau treptat.
Nu, Natalia nu era mărul discordiei, ca în legendă, dar la ea se polarizau acțiunile mele și cele ale soțului meu, ea era ca un dispecer, părea că ea trage sforile și că eu și soțul meu suntem niște marionete. Era oare ceva deliberat, ceva conștient, o strategie de a mă exclude și de a menține starea dinainte să vin eu în familie?
CARTEA
Anne Lister a fost prima femeie aleasă în Halifax Literary and Philosophical Society, era erudită, era abilă în domeniul tehnic, avea cunoștințe despre minerit, canalizare și construcții, a ajuns pe un vârf greu accesibil din Pirinei, toate acestea fiind lucruri pe care le făceau bărbații, nu femeile.
Anne Lister știa foarte bine că este femeie, chiar dacă se comporta ca un bărbat, se simțea în relația cu Mariana ca un soț și adopta o vestimentație masculină. Înțelegea că era o persoană specială, că era așa datorită naturii. Avea, fără îndoială, curaj și nu juca un rol. Cei care o vedeau sau o cunoșteau știau asta, însă pentru ei atitudinea lui Anne era dezonorantă și prilej de insulte și mojicii. De aceea îi spuneau Gentlemanul Jack.
Dacă ar fi trăit astăzi, s-ar fi căsătorit legal, și-ar fi afirmat orientarea sexuală și nu s-ar fi ascuns. Există și în prezent situații complicate în ce privește rolul sexual, dar ele sunt adesea publice, jucate pe față.
AUTOAREA
AURORA LIICEANU, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române.
De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Patru femei, patru povești (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021) și Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022).