Emil Brumaru: Poemul e cu adevarat formidabil! Am si spus-o… Dan Sociu risca sa devina un mare poet… m-am prins de mult… Are, cumva, si rautatea necesara, ceea ce nu-i putin lucru… Cit despre moarte, cred ca am vazut-o de, nu ma laud, vreo trei ori, la virste foarte diferite… Ultima data mi se parea ca, uite, ce folos ca o vezi, daca tot nu mai poti comunica nimic despre ea… Posibil ca eram foarte aproape de un abandon psihic total…
V.D.N.: Da, am vazut ca v-a placut. Eu n-am comentat, nu ma pricep suficient, e doar o chestie emotionala, deloc tehnica, iar pe D.S. nu-l cunosc decit din citite. Ce a spus acolo mi-a placut mult de tot. Cit despre cele trei ori ale dvs., de doua cred ca stiu, probabil nr. 1 si nr. 3. Poate a trecut destul timp ca sa puteti scrie despre nr. 2 si nr. 3. Din perspectiva „invierii”, poate? Niste numaratori pentru… pentru ce? Eu am „inviat” lasind naibii tot ce faceam inainte, meseria, mai apoi orasul, iubitul; se naste o mare dorinta de a lua totul de la capat, de a schimba, dar poate fi o mare confuzie, cred ca asta e riscant, ca nu mai stii exact de ce trebuie sa fugi si ce trebuie, totusi, sa pastrezi!
E.B.: Curios e ca despre una din aceste „morti” nu am scris niciodata! E atit de banala moartea uneori! Era iarna, ma duceam sa scot niste bani din banca, acum citiva ani… inainte de sarbatori poate, nu tin minte… Si exact in fata Teatrului National, putin dupa ce am trecut de intrare, am lunecat si am cazut direct cu ceafa pe trotuar, neavind timp sa-mi ameliorez socul cu miinile tinute in buzunar. Ei bine, atunci pocnindu-mi capul pe care aveam doar o basca, mi-am auzit osele craniului scrisnind (a fost ceva de nedescris) si am avut timp, fulgerator, sa ma gindesc ca gata, aici, intre Teatru si Mitropolie, mor… chiar asa mi-am zis… si parca ma mindream cu asta… M-am ridicat foarte prudent… intii in sezut, mi-am pipait urechile foarte calm, sa vad daca nu curge singe prin ele, pe urma m-am ridicat in picioare… cu fata spre Mitropolie ca sa o mai vad o data… (va urma).
V.D.N.: Il iau pe „va urma” ca pe o promisiune. Banuiesc ca acesta e nr. 2. Asa este? (of, de parca ar conta, dar m-ati incitat cu cifra trei). Eu „m-am dus” intr-un spital din Timisoara (dupa ce ma dadusera ca sigur-disparuta medicii din Pitesti si Bucuresti), ma lungisem pe masa, sub ochii aia straini, era asa de frig, imi ridicasera camasa, mi-au intepat mina stinga si mi-au zis „acum numara pina la…”. Si numaram si ma uitam la boneta medicului si ma gindeam gata, uite, boneta asta verde e ultimul lucru pe care mai apuci sa-l mai ve…
E.B.: Parca am cinta pe un sicriu… la patru mini! Asta ca sa fiu zglobiu!!!
V.D.N.: Asta vreau eu sa folosesc! Se poate?
E.B.: Da, ca am luat si eu citeva cuvinte de la tine… asa… pe sest…
(va urma)