Dora Pavel revine în viețile cititorilor oferindu-le un nou motiv de îndrăgostire, un nou Crush, un roman psihologic al „singurătății depline“, al iubirii care, prin forța sa, distruge înainte de a recompune.
Se coboară, odată cu acest roman, în obsesii, în miezul unor legături viciate de dorință, la intersecția unor vieți care se frâng sub forța pictoriței Tora Cadis. Trei tineri bărbați, îndrăgostiți, mai devreme sau mai târziu, de aceeași femeie, de Tora, cea cu nume „viguros și sfredelitor, aproape viril, aproape distrugător, un utilaj de tortură cu consoanele lui complementare“. Zeno, Sandini și Robert sunt personaje mistuite de aceeași lumină a celei care le controlează viețile, dar nu și destinul. Erotism, singurătate, delir, fantasme – iată ingredientele unui roman amețitor, ca un parfum greu, ca o iubire dulce-amară.
Pentru Zeno, fratele mai mare al lui Robert, această iubire devine „o sexualitate a urii“, o margine dincolo de care se trece în neant, un zid la capătul lumii acolo unde totul devine posibil, un delir al iubirii pe care o ratează prin propria moarte. În același timp, în relația lor e și cea mai mare doză de firesc, echilibrată de prezența lui Robert, fratele lui Zeno, atunci când era încă mic, atunci când aștepta, cu nerăbdare, ca Zeno să se întoarcă la el după vizita făcută pictoriței. Cu atât mai mult, sfârșitul pentru Zeno înseamnă un abis pentru Tora și Robert în egală măsură. Mai apoi, ca un blestem, inima lui Sandini, inima cea nouă, din urma transplantului, îl copleșește, îl înstrăinează de el însuși. Acest martor al profanării mormintelor și al distrugerii Torei, acest martor al unor întâmplări pentru care se șterge granița dintre real și halucinație nu o pierde doar pe Tora, ci și controlul asupra vieții.
Singurătate și erotism
Ani mai târziu, Robert e „scriitorul“, cel care vrea să conserve, să stocheze întreaga existență umană, „milimetru cu milimetru, gram cu gram, respirație cu respirație“, misiune care se dovedește imposibilă, căci „viața se prelingea pe lângă toți într-o risipă grandioasă și crudă“. E cel care va da dovadă de cea mai mare luciditate, păstrând și recunoscând însă toate momentele de slăbiciune, de pierdere a contactului cu ceea ce l-ar fi putut ține departe de Tora. Pentru el Tora este aproape un blestem, Zeno pare să fi lăsat în urmă o „dojană-avertisment“, fericirea nu îi este rezervată nici fratelui mai mic, singurătatea îi acoperă pe toți ca o mantie. Pentru Robert, fiecare nouă femeie înseamnă „fantasma Torei“, „năluca Torei“, fiecare nouă relație e urmărită de o Tora invizibilă, dar prezentă, ea e amintirea unor „plăceri biciuitoare“, ea e cea cu degetele „înmuiate în vopsea“, cu mângâierile înnebunitoare ale unui erotism halucinant.
Existența e pusă în joc, vârtejul e unul care șterge totul în calea sa, forța e năucitoare și face ca nimic să nu reziste. Încă de mic, Robert cade pradă aceluiași miraj, primelor rămășițe orbitoare: „Tora nu-mi era iubită, inexplicabil, însă, reflexul indus de Zeno de a o pândi continua să funcționeze. Ca o sfântă datorie. Fără vreun pericol de a fi descoperit, de a-i declanșa urmăritei vreo reacție, de a-i stârni antipatia, de-a o sufoca. Fără riscul ca ea să-și simtă captivitatea, plasa pe care – adult de-aș fi fost – aș fi putut, mi-ar fi plăcut să o adun în jurul ei tot mai strâns, tot mai periculos. Poate letal“. Personajele nu pot evada, nu se pot descătușa dintr-un dat invizibil, nu pot scăpa de un destin pe care nu îl pot ocoli. Singurătatea e aici liant, e existența însăși, întâlnirile sunt posibile doar pentru că există, în fiecare, un întuneric care se recunoaște în celălalt.
Un mister care nu poate fi adus la lumina zilei
Din această fantasmă a iubirii nu se poate desprinde nimeni, în felul lor, cei trei sunt nebunii, cei ce se lasă mistuiți și pentru care nu există salvare: „Nebunii? Doar ei fraternizează cu singurătatea totală, noi – cu singurătatea tulbure, acidă, mereu comparând-o cu a celuilalt, la fel de singur și el în raportarea la noi. Ce splendid tablou – nebunul în stare să se plimbe prin parcul sanatoriului, să se intersecteze cu altul, dopat cu aceeași «injecție» a nepăsării“. Fiecare știe că e o cădere în gol, un salt fără plasă de siguranță, însă nepăsarea e cea care conduce jocul. Pagini de jurnal, rememorări, narațiunea fratelui cel mic, toate sunt unghiurile care o recompun pe Tora, care îi oferă splendoare, forță, fragilitate, dar care îi descriu și pierderea, dizolvarea, trauma.
Această iubire este una idilică și, prin urmare, imposibilă: „Iubirea noastră nu știa, nu trebuia să știe ce-i aia perimare. Ce e aia repetare. Ce sunt rutina și eșecul. Nu se poate perima ceea ce trăiești pentru prima oară, tu, la începutul lumii, nu? N-aveam vorbe. Nu știam vorbe. Nu mă temeam de ele, de vreme ce nu le rosteam. Nu le foloseam. Le intuiam viciate. Spuse de mult și de mulți. Eram singuri, noi și goliciunea noastră, noi și alunecările în tărâmul nostru“. E un paradis iluzoriu, o poveste condamnată la un final abrupt, din nou și din nou, indiferent de protagoniști.
La prima expoziție a Torei, realitatea se dizolvă în jurul protagonistului-narator, aici tablourile sunt, pentru Robert, dovezi ale obsesiilor și umbrelor deopotrivă: „sunt luat de vârtej, purtat, înghiontit din toate părțile, mă simt eu însumi un cadavru rafinat în clipa în care mă opresc înaintea unei pânze cu înlănțuiri erotice“. Existența e luată pe sus de aceeași forță a Torei, mulțimea de oameni ia forma diluată a momentelor petrecute alături de ea, elevul e strivit de maestru.
E un Crush în culorile picturilor Torei, în „argile roșii, sienne și nisipuri“, în culori „care nu tulbură“, dar care „nici nu te apără, doar te divulgă“, e un mister care nu poate fi adus la lumina zilei. Obsesiile vin aici dinspre umbre, la adăpostul unor roluri pe care cei trei le preiau, rând pe rând, pentru a supraviețui puțin mai mult, pentru a rezista în fața distrugerii iminente. Cerșetor, supraviețuitor, scriitor sau martor, misiuni tardive și care nu pot întoarce un destin din drum, nu pot salva ceea ce nu mai există cu adevărat.
Culori care transpun obsesii, iubiri, gesturi
Dora Pavel recreează actul artistic expus privirilor curioșilor dincolo de vitrina unei galerii. Cu forța artistului experimentat, culorile sunt aruncate pe o pânză complet albă. Acolo se creează povestea, prin suprapunerile unor culori care spun totul, culori care transpun obsesii, iubiri, gesturi.
Abandonul e necesar, însă renunțarea e aproape imposibilă, renunțarea înseamnă tocmai dispariția, încetarea supraviețuirii în fața Torei Cadis. Nu e o himeră doar pentru Robert, ci e însăși himera iubirii, e ceea ce există dincolo de orice granițe și legi ale naturii, e împlinirea prin obsesia pură pentru o iubire mai înaltă decât umanul și, prin aceasta, imposibilă.
Chipul modern și alterat al iubirii capătă un portret fidel odată cu romanul Crush al Dorei Pavel. Temerile, angoasele existențiale, însingurările și singurătățile sunt cilindrii unui mecanism pus în mișcare de o forță care erodează totul în cele din urmă.
Dora Pavel, Crush, colecția Fiction Ltd., Polirom, 2022